În labirintul nichelat al lumii moderne, el (Vasile Lovinescu, n.n.) încearcă să poarte o inefabilă învestitură celestă. Căci în lumea de azi a trăi misterul simbolului şi a privilegia reflexele transcendentale ale unui atotstăpânitor „tourment” hedonist constituie un risc enorm pe care autorul şi l-a asumat, ştiind că în acest fel se însingurează, dar simţind că nu are încotro. Numai aşa s-ar fi putut scrie această introducere în viaţa şi opera „contemplatorului solitar”, Vasile Lovinescu.
Silvia Chiţimia

 

II. …să dăruim Lumina!
Demult, într-o seară feerică de toamnă, aflându-mă la un ospăţ, undeva în creierul munţilor, în jurul focului de tabără, am ascultat o zicere cu tâlc, rostită de un bătrân pădurar; mesajul acela simplu se potriveşte cu naraţiunea despre Vasile Lovinescu şi, de aceea, îl voi relata aici, pe scurt. Aşadar, în admiraţia unui stejar falnic din apropierea focului nostru, pădurarul cel sfătos a grăit solemn uitându-se la copac: Şi când te gândeşti că, după ce ai plantat o fărâmă de ghindă într-un pământ rodnic, în primii doi ani nu mai ai nimic de făcut! Tot aşa şi René Guénon nu a mai avut nimic de făcut după ce a plantat ghinda (influenţa spirituală) prin intermediul lui Frithjof Schuon care l-a consacrat ritualic pe V. Lovinescu în sufismul islamic. Lucrurile s-au derulat de la sine şi, astăzi, noi putem admira stejarul (opera vasilelovinesciană) în toată splendoarea şi măreţia sa. Mutatis mutandis, a trebuit să treacă acei doi ani (două decenii de fecundă gestaţie, reflectare şi meditaţie, în cazul nostru) timp în care se vor fi petrecut multe şi mărunte pe care, însă, nu le vom şti niciodată; şi aceasta pentru că, încă de la iniţiere1, aspirantul ales primeşte tot ce-i trebuie (metoda consacrată, înainte de orice) pentru a parcurge o perfecţionare diferită de cea comună, obţinută în şcoală. De reţinut că, în antichitate, iniţierea era asimilată unei morţi pe care aspirantul şi-o asuma eroic în raport cu lumea profană şi că aceasta era urmată, cu necesitate, de o re-naştere (înviere) într-un plan mai subtil al realităţii.
Vasile Lovinescu şi iniţierea s-au căutat reciproc; altfel cum s-ar putea explica faptul că imediat după împlinirea vârstei cristice, omul nostru a urmărit cu obstinaţie să-şi găsească un rost spiritual? În prealabil însă, aspirantul a probat faţă de R. Guénon – cu care era în corespondenţă încă din anul 1934 – că are potenţial în materia subtilă a devenirii întru fiinţă, cum numea Noica această facere-prefacere, spre a o deosebi astfel de devenire întru devenire – o transformare în planul orizontal al existenţei. Mai presus de orice, el (V. Lovinescu, n.n.) a fost un iniţiat, deci un „fiu al clipei”, având o realizare efectivă (metafizică şi spirituală, n.n.) a unor stări superioare de fiinţă, de unde excelenţa cugetărilor sale sapienţiale, care oferă, acelui om de astăzi însetat de transcendent, metode şi chiar tehnici de meditaţie şi lucrare cu sine, care, dacă nu dau o iniţiere efectivă, pot echivala cu o iniţiere virtuală.2 Totuşi, se impune aici o succintă şi utilă precizare: de la iniţierea autentică (iluminarea ca trăire lăuntrică) şi până la punctul terminus – realizarea spirituală ca stare de eliberare deplină şi necondiţionată – este o cale lungă şi anevoiasă. Iniţierea în sine (un eveniment fiinţial extraordinar, de altfel) este doar un început (initio) şi, în sine, contează prea puţin dacă elevarea spirituală este privită strict prin prisma rezultatului final.
După iniţierea lui, aşa virtuală şi speculativă cum va fi fost aceasta, asemenea unui monah ortodox aflat la începutul nevoinţei sale şi, tocmai de aceea, profund mişcat de uluitoarea revelaţie primită de la stareţul său, V. Lovinescu se arată a fi, totuşi, din ce în ce mai detaşat faţă de cele lumeşti – veşnic trecătoare şi iluzorii – şi, mai mult ca sigur, va fi încercat să intre în mod voluntar într-o fecundă stare de contemplare a Fiinţei, universului ca întreg, cum i se va fi sugerat, de altfel; scriptein-ul care l-a împlinit ca personalitate creatoare a venit mult mai târziu, când era deja sexagenar şi, cu siguranţă, surpriza pe care el a realizat-o, în plan literar şi intelectual, opera ca atare, nu a fost, pentru autorul acesteia, decât o ispravă cumva nesemnificativă şi periferică; oricum, această reuşită nu pare să fi fost atât de importantă precum se vede ea din exterior, ci, mai degrabă, o înfăptuire care se justifică îndeosebi prin aceea că, până la urmă, scriitura ca product mental şi ca alchimie personală nu poate fi altceva decât un simplu ipostasis al sacrificiului asumat – o pură şi profund dezinteresată dăruire şi împărtăşire a cunoaşterii.
Cauzele reale care au condus la destrămarea grupului iniţiatic întemeiat şi condus de Vasile Lovinescu, nu vor putea fi cunoscute în toată intimitatea lor; există, însă, numeroase presupoziţii care, împreună, pot contura o imagine cât de cât edificatoare. Constrângerile mediului societal impuse de regimul comunist şi tensiunile de ordin psiho-mental pe care unii membrii ai grupului le-au mărturisit par să se fi aflat la originea evenimentului. Fără să spună direct, cei în cauză au invocat credinţa lor creştin-ortodoxă care venea în contradicţie cu practicarea unui ritual esoteric de sorginte islamică.3 Pe de altă parte, se poate spune că disoluţia tariquah din România a însemnat, la acea vreme, o fotografie de moment consfinţind eşecul planului conceput de Fr. Schuon care viza islamizarea Europei de sus în jos, dar şi acceptarea de către V. Lovinescu a faptului că o astfel de altoire spirituală precum cea pe care el a girat-o la propriu, ca muqaddam, nu putea fi o întreprindere viabilă în condiţiile timpului istoric dat.
Dizolvarea grupului iniţiatic a survenit când Vasile Lovinescu parcursese un traseu considerabil în drumul său către realizarea spirituală, iar acumulările doctrinale şi prestaţia sa de conducător al tariquah l-au ajutat să se consolideze ca mentor; sigur, treptele desăvârşirii sunt nenumărate şi nu ne vom putea pronunţa cu privire la înălţimea lui spirituală. Putem spune doar că între rolul de maestru spiritual şi cel de maître à penser pe care şi-l va asuma Vasile Lovinescu în cadrul Cercului de studii tradiţionale există o diferenţă de rang; un maestru spiritual şlefuieşte aspirantul pe care l-a ales să-i fie discipol pentru ca acesta să trăiască la propriu cunoaşterea de Sine (iluminarea lăuntrică), pe când un formator al gândirii îşi instruieşte ucenicii vizând acumularea de cunoştinţe (erudiţia) şi utilizarea cu eficacitate a raţionamentelor calificate pentru scoaterea adevărului din ascunderea sa.
Exegeţii operei vasilelovinesciene, în majoritate lor literaţi cărora le lipsea o pregătire esoterică, au bătut monedă în exces, credem noi, pe iniţierea maestrului încercând, prin aceasta, să vină cu o explicaţie plauzibilă privind ineditul abordărilor şi soluţiilor de efect etalate cu atâta dezinvoltură de către cel gratulat somptuos cu titulatura de hermeneut al tradiţiei4, reputat simbolog sau mare exeget al folclorului românesc. Faţă de toate acestea, se impune aici o precizare, „tehnică”: iniţierea în Kali-yuga (Vârsta de fier) nu este decât o palidă replică a ceea ce ar trebui să fie şi acest verdict este pronunţat de către o autoritate în materie – René Guénon, în persoană. Potrivit statutului său actual – profanat, superficial şi falsificat – iniţierea a rămas, cel puţin în Occident, doar o uşă închis-deschisă prin care intră şi ies nu doar acei inoperanţi şi naivi neiniţiabilii, ci şi unele personaje sinistre care, fiind în deplină cunoştinţă de cauză, induc cu regularitate, în templul lumesc închinat sacrului, otrăvitoarele lor puseuri de contrainiţiere şi antitradiţie. Mai mult decât atât: iniţierea este doar un prim pas pe poteca anevoioasă a izbăvirii – scara elicoidală ce duce la realizarea spirituală autentică, adică la eliberarea necondiţionată / definitivă a spiritului individual (Atman, Fiul) şi la unirea acestuia cu Spiritul absolut (Brahman, Tatăl); Eu cu Tatăl una suntem! – spune Iisus, în acest sens.
Putem accepta că Vasile Lovinescu a luat în serios iniţierea sa şi că a fost perseverent pe calea perfecţionării sale spirituale; putem conchide, totodată, asupra faptului că el şi-a însuşit cu temeinicie doctrina metafizică predată de către R. Guénon – Apostolul tradiţiei primordiale –, precum şi metodologia acestuia privind descifrarea mesajului despre sacru şi transcendent incriptat în simbolistică şi folclor. Din această perspectivă, judecăţile de valoare referitoare la însemnătatea prestaţiei de muqqadam în corelaţie cu o continuă șlefuire a aspirantului fălticenean în rol de maestru spiritual par a fi justificate, în mare măsură. Pare, însă, vag fantezistă şi chiar inacceptabilă, pe alocuri, ipoteza potrivit căreia etalările interpretative pe care le administrează Vasile Lovinescu ar putea fi justificate exclusiv prin statutul său de iniţiat.
Pentru a se explica reuşita spirituală a maestrului, atât cât a fost aceasta ca amplitudine şi profunzime, mult mai potrivit ar fi să ne străduim să înţelegem starea de tăcere autoimpusă pe care a adoptat-o Vasile Lovinescu încă din anii ’40, aceasta accentuându-se pe durata deceniului următor. Un iniţiat trebuie să-şi ucidă ego-ul pentru ca Sinele să vină, cu Lumină şi Bucurie, în prim-planul vieţii sale şi muqqadam-ul de România a înţeles bine această cerinţă. Izolarea acceptată cu o totală resemnare şi bunăvoinţa, retragerea evidentă din lume şi un anonimat profund asumat sunt orizonturile vizate în mod voluntar de către orice iniţiat autentic. Acest sacrificiu presupunând tăcere asurzitoare şi o liniştire nefirească a mentalului consfinţeşte, întotdeauna şi pretutindeni, măreţia războiului lăuntric! Indicii de acest gen se disting cu claritate în biobibliografia lui V. Lovinescu; pot fi semnificative, de pildă, unele expresii utilizate de autorul bucovinean, între care: …starea deoparte, …singurătate spirituală şi de vitregia ambianţei, …în cerul de smoală care ne striveşte în acest de sfârşit ciclu sinistru, …gustul de cenuşă, …îţi scriu din pustie… etc.5 Semnele despre care amintim sunt şi mai vizibile în ceea ce priveşte parcursul perioadei 1948-1958. Acest deceniu al tăcerii absolute a fost, credem noi, etapa de viaţă decisivă – coagula căutătorul nostru de Lumină – perioada când el şi-a consolidat crenelurile sufleteşti, …a adunat ce-i risipit (lumina, cunoaşterea, înţelepciunea) şi a strâns cu discreţie un buchet de puteri spirituale pentru ca apoi, în mod firesc şi sacrificial, să le dăruiască lumii către finalul vieţii sale, cu generozitate şi total dezinteres.
Să trecem succint în revistă, în cele ce urmează, cadrul general anume construit de către Vasile Lovinescu, în anul 1958, pentru a facilita împărtăşirea cunoaşterii la care el avusese acces graţie iniţierii şi procesului de perfecţionare spirituală pe care-l parcursese în perioada anterioară şi să vedem cum s-a născut acel cerc de studii și meditație tradițională. O întâlnire providenţială cu poeta Lucreția Andriu (1913-1964) prilejuieşte debutul proiectului; la scurt timp, Florin Mihăescu (1923-2014) se alătură celor doi şi astfel nucleul iniţial a prins repede contur şi s-a dovedit a fi sub auspicii bune. În lunile următoare, în jurul acestui centru vor veni numeroşi intelectuali interesaţi să primească o învăţătură deosebită faţă de tot ce se întâmpla în România acelor ani; nu-i vom enumera aici pe cei care au frecventat grupul denumit ulterior Fraternitatea lui Hyperion, vom menţiona, însă, o notă de subsol cu bibliografia necesară pentru aprofundarea documentării.6
Timp de peste două decenii, grupul se va fi întâlnit săptămânal, de preferinţă, joia; pe fond, lucrările gravitau, de regulă, în jurul unor texte guénoniene anume selectate la care, de fiecare dată, Vasile Lovinescu în calitate de spiritus rector adăuga interpretările şi comentariile sale calificate. La finalul fiecărei întâlniri, asemenea unui dascăl cu har şi experienţă, maestrul nostru concluziona, sublinia ideile principale şi sugera unele abordări practice privind elevarea spirituală; întotdeauna, cuvântul său era sorbit cu nesaţ de către auditoriu, iar întâlnirea care urma să vină era aşteptată cu nerăbdare. În timpul verii, V. Lovinescu mergea acasă, în Bucovina; astfel se intra în vacanţă, iar legătura, dacă era nevoie, şi era, se menținea printr-o vie corespondenţă. În anul 1980, maestru s-a retras definitiv la Fălticeni, adică la Polul său originar, şi, de la acest moment, nu a mai revenit la Bucureşti.
În anul 1981, lui Vasile Lovinescu îi apare volumul Al patrulea hagialâc şi aceasta sporeşte, desigur, interesul pentru lucrarea spirituală a maestrului, dar şi pentru grupul său de lucru cvasi-anonim, de altfel, pe care el îl conducea cu abilitate şi iubire fraternă; aşa se face că intelectuali importanţi, interesaţi de spiritualitate, au început să caute o apropiere de acest mediu enigmatic şi total atipic, dacă se va compara cu ceea ce funcţiona în epocă. Virgil Cândea, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Eugen Simion, Andrei Scrima, Dan Stanca, Andrei Pleşu, Anca Manolescu, Gelu Voican Voiculescu, Silvia Chiţimia, Mircea Remus Birtz, Claudio Mutti şi Teodoru Ghiondea sunt doar câţiva dintre cei care şi-au exprimat mirarea-admirarea vizavi de misteriosul fenomen cultivat cu inspiraţie, pricepere şi asiduitate de către V. Lovinescu.
După decesul maestrului survenit în 1984, Fraternitatea lui Hyperion a continuat să lucreze, eforturile discipolilor concetrându-se, din acest moment, pe editarea exhaustivă a operei lăsate ca manuscris de către dascălul lor. Drept consecinţă, îndeosebi după anul 1989, au fost publicate treptat, la diverse edituri, toate lucrările lui Vasile Lovinescu, au apărut articole şi studii elogioase referitoare la personalitatea maestrului şi s-au organizat manifestări omagiale (conferinţe, simpozioane, emisiuni radio-tv, etc.). Un rol deosebit, în acest sens, l-au avut Florin Mihăescu şi Roxana Cristian care, în tandem, au îngrijit unele dintre ediţiile publicate succesiv şi au semnat mai multe studii laborioase având ca tematică biobibliografia lui V. Lovinescu. Este de subliniat, de asemenea, colaborarea îndelungată a celor doi cu prestigioasa Casă editorială Herald pentru care, între altele, au efectuat traduceri din R. Guénon şi ucenicii acestuia; de altfel, Florin Mihăescu împreună cu Teodoru Ghiondea au coordonat colecţia Philosophia perennis a Editurii Herald în cadrul căreia se grupează o parte însemnată din literatura tradiţionalistă publicată în limba română.
În paralel cu tot acest fenomen pe care l-am prezentat în formulă rezumativă ar mai trebui menţionat faptul că opera lui R. Guénon a fost receptată cu mare interes inclusiv în mediile masonice din România; de la lucrările guénoniane s-a ajuns relativ repede la Vasile Lovinescu, Mihai Vâlsan şi Marcel Avramescu. În efervescenţa care s-a creat în jurul acestei tematici s-a distins un grup select, alcătuit din intelectuali valoroşi (profesori, medici, jurişti etc.) care, în perioada 2000-2015, şi-a asumat un proiect laborios având ca principal scop studierea operei guénoniene. Este de la sine înţeles că, în partea de început, principalele teme avute în vedere erau cele referitoare la inţiere, simbolistică şi realizare spirituală; ulterior plaja preocupărilor a fost extinsă şi astfel s-a ajuns la criza lumii moderne, discipolii guénonieni şi tradiţia perenă.
Ca rod concret al acestei colaborări menţionăm titlurile a patru volume colective publicate la Editura Civitas, în perioada respectivă, după cum urmează: Recitindu-l pe Guénon (2011), Discipoli guénonieni din România (2012), Guénon, criza şi domnia cantităţii (2013), Guénon şi tradiţia finală (2015). În paginile acestor cărţi pot fi găsite prestigioase studii şi articole semnate de Florin Mihăescu, Roxana Cristian, Teodoru Ghiondea, Gelu Voican Voiculescu, Victor Agapiescu, Gheorghe Buluţă, Simona-Grazia Dima, Daniel Hoblea, Alexandru Nancu etc. La momentul apariţiei lor, fiecare dintre cele patru volume a fost lansat în Amfiteatrul „Ion Heliade Radulescu” din cadrul Bibliotecii Academiei Romane, evenimentele fiind precedate de conferinţe tematice, prelegeri şi dezbateri. Ca notă de pitoresc, vom mărturisi aici că aşa se explică, între altele, participarea, în acei ani, a Domnului Florin Mihăescu şi a Doamnei Roxana Cristian la câteva agape masonice.
Senectutea lui V. Lovinescu este marcată de revenirea sa la masa de scris. În anul 1964, el îşi reîncepe travaliul scriitoricesc prin redactarea unui jurnal de idei care consemna, cu oarece ritmicitate, panseurile şi răspunsurile sale argumentate la întrebări care niciodată nu fuseseră formulate în mod explicit şi astfel se va fi înfiripat primul episod din seria ce va urma.7 Secţiunea secundă a jurnalului8 cuprinde însemnările anului 1965; de astă dată, impresia de cursivitate cronologică este mult mai bine punctată de către autor. Chiar dacă pentru unele zile din an nu sunt menţiuni, jurnalul care începe cu 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie se prezintă ca un text coerent, cu numeroase explicaţii, citate şi trimiteri menite să confere cititorului, prin ele însele, un soi de iniţiere virtuală. În fine, cel de-al treilea modul a jurnalului9 se referă la perioada 6 octombrie 1966 – 9 ianuarie 1967 şi constituie un mic tratat despre transmutarea la care poate aspira un autentic iniţiat, cea profund lăuntrică vizând identitatea Intelectului superior (Buddhi) cu Sinele transpersonal (Atman). Desigur, denumirea de „jurnal” este improprie; autorul nu a intenţionat, defel, o fixare prin scriitură a unor întâmplări cotidiene ci, mai ales, o adnotare cu caracter interpretativ şi explicativ a preceptelor metafizico-iniţiatice cu care el venea în contact, fie prin lecturi, fie prin simple reflecţii pasagere.
Luate împreună, cele trei jurnale reprezintă Jurnalul spiritual cu majuscule pe care Vasile Lovinescu îl lasă posterităţii şi, totodată, un prim produs al revenirii sale la masa de scris după trei decenii de retragere autoimpusă. De menţionat că jurnalele nu au fost destinate publicării, discipolii autorului fiind cei care au luat iniţiativa editării acestora şi tot ei au stabilit titlurile lucrărilor respective. A doua etapă a operei vasilelovinesciene se constituie din trilogia cărţilor apărute la Editura Cartea românească10; prin valoarea lor intrinsecă şi prin acurateţea editorială remarcabilă, volumele respective pot fi considerate, laolaltă, ca fiind apogeul contribuţiei autorului nostru la cultura şi spiritualitatea românească. Se poate identifica, totodată, inclusiv o a treia etapă a (re)editării volumelor purtând semnătura lui V. Lovinescu; în acestă secţiune se includ cele patru opuscule publicate de Institutul European din Iaşi în îngrijirea lui Petru Bejan şi a Alexandrinei Lovinescu, vara autorului. Tot aici, pot fi adăugate şi celelalte lucrări de mai mică importanţă publicate, în timp, de către Editura Rosmarin.

 

 

Note
1 René Guénon – Scurtă privire asupra iniţierii, Ed. Herald, 2008, cap. VIII, Despre transmisiunea iniţiatică.
2 Florin Mihăescu & Roxana Cristian – Vasile Lovinescu şi funcţiunea tradiţională, Ed. Rosmarin, 1998, pp. 80-81.
3 Dan Stanca – Contemplatorul solitar, Ed. Institutul European, 1997, pp. 138-139.
4 …el a impus în peisajul literar românesc un tip de hermeneutică aparte…, notează Silvia Chiţimia
5 Ovidiu Marian-Ionescu – Exilat în Agharta. Un eseu despre Vasile Lovinescu, Ed. Mythos, 2018, pp. 214.
6 Dan Stanca – Op. cit., pp. 141-143; Florin Mihaescu & Roxana Cristian – Op. cit., Ed. Rosmarin, 1998, pp. 16-22; Claudio Mutti – Guénon în România, Ed. Vremea, 2003, pp. 70-71.
7 Textul, ca atare, a fost dat publicităţii prin grija discipolilor autorului, Florin Mihaescu şi Roxana Cristian; a se vedea Vasile Lovinescu – Meditaţii, simboluri, rituri, Ed. Rosmarin, 1997.
8 Vasile Lovinescu – Însemnări iniţiatice, Ed. Rosmarin, 1996.
9 Vasile Lovinescu – Jurnal alchimic, Institutul european, 1994; Editura Rosmarin a publicat, de asemenea, această lucrare, în trei ediţii diferite (1996,1999 şi 2022), fiecare dintre acestea având particularităţi distincte.
10 Al patrulea hagialâc (1981), Creangă şi Creanga de aur (1989), Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti (1994).