Nu cred că l-am putea evoca pe Vasile Lovinescu doar ca pe un autor de inspiraţie tradiţională […]; n-ar fi poate corect nici să ne oprim la denumirea de hermeneut al unor teme sau configuraţii prin care, mai mult sau mai puţin criptat, tradiţia unanimă se comunică celor mai diverse spaţii, cicluri şi nivele ale umanităţii. Cred că ne-am apropia mai mult de profilul său spiritual dacă am spune că pentru Vasile Lovinescu toate aceste ocoluri erau cumva doar anexele necesare pentru un efort de căutare a Sinelui.
Anca Manolescu

 

*
V. Lovinescu a avut noroc şi tăcerea pe care şi-a impus-o din 1938-39, după ce dobândise de altfel o iniţiere şi călătorise la Athos, a fost ocultarea sau recluziunea din care avea să renască după decenii ca un gânditor lămurit profund asupra relaţiei riscante dintre metafizică şi politică.
Dan Stanca

 

 

Vremurile pe care le trăim sunt vizibil marcate de numeroase acţiuni antitradiţionale şi contrainiţiatice și, în acest context ostil şi profund contaminat, toţi cei care încearcă să distingă adevărul de fals au de luptat cu întunericul atotstăpânitor – pâclos, insidios, ipocrit – şi simt cu acuitate nevoia unui far călăuzitor. Vasile Lovinescu ar putea fi un astfel de reper cardinal; interpretarea pe care el o conferă sacrului şi spiritualităţii reprezintă o fascinantă şi echilibrată contribuţie în ceea ce priveşte citirea realităţii. Cu o agerime admirabilă, pe care doar un iniţiat veritabil o poate avea, V. Lovinescu desluşeşte măştile străvezii şi părelnice ale Tradiţiei perene (Sanathana dharma) în fastuoasa lor defilare spațio-temporală – forme aflate mereu în transvazare din unele în altele; el „vede”, totodată, profunzimile acelor fluctuaţii imprevizibile ale gândirii umane, în alternanţa lor solve-coagula, precum şi modalitatea în care acestea s-au reflectat, de-a lungul istoriei, în construcţia societală şi în profilul lui homo sapiens, deopotrivă.
Potrivit gândirii analogice de inspiraţie metafizico-iniţiatică, unicitatea, ca atare, nu este decât o… oglindire a Unităţii care, ca Principiu transcendent, face parte din Nemanifestare. În creaţie, Unicitatea este caracteristică unei opere spirituale nemaiîntâlnite şi, în consecinţă, şi autorului ei care este un mare iniţiat1. Cum se ştie, în esenţa sa, gândirea analogică sugerează o similitudine de prim rang între Macrocosmos (universul ca întreg, ordinea mare, Fiinţa) și Microcosmos (individualitatea umană, ordinea mică); în acord cu această identitate, adevărurile privind universul în deplinătatea sa pot fi deduse din adevărurile despre natura umană, reciproca fiind și ea perfect valabilă. În acest cadru cvasi-conceptual din punct de vedere tradiţionalist, pentru a se sublinia originalitatea şi singularitatea lui Vasile Lovinescu în cultura şi spiritualitatea noastră se impun a fi punctate câteva aspecte biobibliografice care, fie chiar şi prin simpla lor nominalizare, pot fi în măsură, credem noi, să definească locul special pe care personajul îl ocupă de drept în amfiteatrul oamenilor iluştri ce împodobesc pantheonul autohton.
Viaţa lui Vasile Lovinescu pare să fi fost anume rostuită ca să călăuzească înspre Lumină chiar şi după ce se va fi săvârşit în această lume. Se poate identifica o perioadă de început – anii de formare şi pregătire cuprinzând primele trei decenii de viaţă –, cu entuziasmul şi patetismele lor dar şi cu semnificative căutări, rătăciri şi acumulări de natură spirituală care vor fi valorificate mai târziu. Următoarele etape – maturitatea deplină şi senectutea – pot fi aşezate, dimpreună, sub egida unui străvechi dicton esoteric: Să adunăm ce-i risipit şi să dăruim Lumina! Astfel, cea de-a doua mare perioadă, având o durată de peste două decenii, cea care debutează cu iniţierea în sufismul islamic şi continuă cu detaşarea de cele lumeşti, ar putea fi considerată, generic vorbind, ca fiind guvernată de primul îndemn al dictonului: Să adunăm ce-i risipit… Din momentul iniţierii, V. Lovinescu a intrat într-un parcurs nedetectabil de către ochiul profan; acumularea dobândită cu perseverenţă, în această etapă, vine dintr-un ideal de viaţă pe care nu oricine şi-l propune: cunoaşterea de Sine şi iluminarea lăuntrică pentru ca astfel să se deschidă firesc poteca îngustă ce duce către realizarea spirituală. În fine, cea de-a treia mare perioadă din viaţa lui V. Lovinescu poate fi privită sub înrâurirea chemării sacrificiale… să dăruim Lumina! Un anume sadacat pentru cunoaştere – împărtăşire, sfânta cumenicătură – va fi fost sensul acestei ultime etape din viaţa lui Vasile Lovinescu, cea care cuprinde activitatea de după anul 1958, respectiv cea din cadrul Fraternităţii lui Hyperion şi, apoi, cea de după anul 1964 când a revenit la masa de scris şi s-a concentrat pe travaliul operei sale de excepţie pe care, cu maximă munificenţă, o va lăsa posterităţii – monedă de aur aruncată în ocean.

 

I. Să adunăm ce-i risipit…
Înainte să fi fost mentor al unui antrenorat cultural asemănător pe fond, în mare măsură, celui animat de Constantin Noica, protagonistul bucovinean se va fi remarcat prin impozanta sa ţinută de herald al istoriei şi geografiei sacre; el s-a distins, de asemenea, prin capacitatea sa de hermeneut al Tradiţiei perene drept pentru care a şi fost înobilat, la un moment dat, cu somptuoasa titulatură de simbolog2 – sugerându-se, în acest fel, competenţa sa specială de a descifra gândirea implicită – mitică şi arhaică. În amonte de toate aceste, însă, V. Lovinescu va fi exersat rolul de maestru spiritual conducând, timp de peste un deceniu, o formaţiune iniţiatică animată de idealul cunoaşterii de Sine şi dă semne că a atins un nivel spiritual de excepţie; în anul 1958, gruparea respectivă îşi încetează activitatea şi, cumva, se revarsă, ca stare de spirit şi elan animant, în ceea ce s-a numit ulterior Fraternitatea lui Hyperion – un cerc de studii tradiţionale cu accentuate preocupări spirituale. În fine, la sorgintea acestui întreg parcurs remarcabil, îl vom găsi pe tânărul V. Lovinescu – născut să fie un peregrin însetat de Lumină – care a avut şansa să primească o iniţiere veritabilă intrând astfel pe calea realizării spirituale şi care avea să fie acceptat ca discipol privilegiat de către René Guénon în persoană, interpretul suveran şi absolut al esoterismul universal.
Oricât ne vom strădui, nu vom putea şti niciodată, din afară şi cu obiectivitate, cum se va fi aglutinat realizarea spirituală în fiinţa limitată şi perisabilă a unui om – Vasile Lovinescu, în cazul de faţă –, cum se va fi produs iluminarea lui lăuntrică şi dacă aceasta se va fi întâmplat aievea ca trăire fiinţială ce determină prin simpla ei pogorâre asupra muritorului o schimbare de rang în neurofiziologia creierului. În astfel de cazuri, singura strategie viabilă de cercetare este aceea de a considera totul asemenea unei black-box în care presupunem că a intrat un flux de informaţii şi, apoi, vedem că, din acel interior întunecos al cutiei negre, a ieşit altceva – o conduită / atitudine deosebită, un ansamblu inedit de interpretări sau o operă de o strălucire ce taie respiraţia. Ca atare, tot ceea ce vom putea cunoaşte, în baza analizei fluxurilor mentale input-output se reduce la o reprezentare ipotetică – o încercare de a explica şi de a înţelege un proces intern misterios care, îndeobşte, se sustrage cunoaşterii comune.
Din capul locului trebuie spus că, prin iniţierea alawită (uerd) din martie 1936 şi filiaţiunea sa asumată la o confrerie a esoterismului sufit (at-tarîqah al-alawiyyah) şi, mai apoi, prin tot ceea a făcut pentru transmiterea doctrinei metafizice, Vasile Lovinescu se prezintă ca un veritabil maestru spiritual aflat, el însuşi, pe calea desăvârşirii. În plus, întreaga sa formaţie intelectuală șlefuită la vârsta maturităţii, cunoaşterea aprofundată a lucrărilor semnate de René Guénon, vasta corespondenţă pe care a întreţinut-o, de-a lungul timpului, cu unii dintre fruntaşii acestui curent de gândire3, precum şi întâlnirile cu câţiva dintre aceştia îl califică ferm pe metafizicianul fălticenean spre a fi introdus într-o galerie selectă de liber-cugetători vizionari, precum şi în categoria tradiţionaliştilor de factură guénoniană. În treacăt fie spus, ar fi o eroare să se considere că iniţierea lui V. Lovinescu în sufism ar reprezinta o convertire4 la religia islamică; pe fond, această acţiune a fost o rataşare5 şi denotă un angajament al aspirantului pe o cale tradiţional-esoterică de realizare spirituală, în timp ce convertirea ca atare nu este nimic altceva decât o trecere de la un exoterism la altul.
La toate cele menţionate, vom adauga că metodologia sa neobişnuită, preponderent analogică6 i-a permis o (re)prezentare şi înţelegere a realităţii diferită de cea comună – analitică, secvenţială, discursivă. Tocmai de aceea, Vasile Lovinescu a putut sesiza pericolul mortal al nihilismului marcat de un raţionalism / relativism excesiv, rod al gândirii stângiste (sinistre) şi al abordărilor dominate de parametri cantitativi – eficienţa şi profitul cu orice preţ, productivitatea, viteza etc. În spiritul gândirii perennialiste, marile spiritualităţi sunt considerate ca fiind întemeiate pe adevăruri metafizice primordiale și universal-valabile; scrierile tradiţional-perennialiste – denumite, în totalitatea lor, philosophia perennis – sunt dominate de prevalenţa Principiului suprem (Adevărul absolut) ca fiind Sursa / Cauza unică şi transcendentă a realităţii inspirând gândirea umană; tot astfel, înțelepciunea ca reprezentare şi înțelegere superioară a Fiinţei (existenţa ca existenţă) presupune un efort asumat al intelectului individual de a se încadra în armonia celestă şi de a adopta decizii de viaţă în deplină concordanţă cu ordinea existentă în univers.
După iniţiere sa care a avut loc la Amiens, în Franţa, pelerinul fălticenean cu numele său preschimbat în Abd al-Kader Aïssa (în traducere, Iisus – slujitorul Puterii divine), potrivit cutumelor, va rămâne, desigur, în contact cu Frithjof Schoun – shaych-ul grupării de la Lausanne care a oficiat, sub aspect ritualic, primirea sa în confreria sufită. Nu există mărturii şi referinţe privind parcurgerea fiinţială de către Vasile Lovinescu a treptelor iniţierii care, în succesiunea lor consacrată, au transpus din potenţialitate în act întreaga cunoaşterea doctrinală pe care aspirantul o acumulaseră anterior. După trecerea sa solemnă de la profan la sacru prin parcurgerea ritualului de iniţiere şi primirea al-barakah (influenţa spirituală, binecuvântarea, harisma), neofitul nostru va menţine două contacte importante pentru că acestea îl recordau, încă şi mai profund, la acel mediu iniţiatic unde, tocmai, fuseseră acceptat cu drepturi şi responsabilităţi depline; contactele respective – cu René Guénon şi cu Michel Vâlsan – l-au ajutat pe Lovinescu să se poziţioneze corespunzător în vârtejul evenimentelor care au urmat.
Există indicii că, în martie 1938, Vasile Lovinescu s-ar fi întâlnit cu Julius Evola – un important tradiţionalist – venit la Bucureşti pentru o întrevedere cu liderul Mişcării legionare, Corneliu Zelea Codreanu7. Mai mult decât atât, se crede că, împreună cu fratele său Horia – binecunoscutul dramaturg, activist fervent al Legiunii Arhanghelului Mihail – V. Lovinescu l-ar fi ajutat în mod decisiv pe emisarul italian să perfecteze întâlnirea sa cu Căpitanul, aceasta constituind, de fapt, principalul scop al prezenţei lui Evola în România. În articolele sale publicate în presa vremii, V. Lovinescu face câteva referiri la opera evoliană arătându-se în oarece sintonie cu ideologia respectivă8. Nota bene: aflându-se în Bucureşti, la aceea vreme, Mihai Vâlsan se întâlneşte şi el cu Julius Evola şi, desigur, cu V. Lovinescu de care-l lega, acum, apartenenţa la aceiaşi grupare iniţiatică.
În iulie 1939, Vasile Lovinescu revine în Franţa pentru a se reîntâlni cu maestrul său de la care primeşte îndrumări privind practicarea metodei iniţiatice şi poate chiar unele recomandări pentru organizarea unui grup fratern care să aprofundeze cunoaşterea în esoterismul sufit; el se reîntâlneşte, de asemenea, şi cu M. Vâlsan – care lucra, acum, ca dilpomat al statului român la Paris şi, cu puţin timp în urmă, fuseseră numit muqaddam (împuternicit) pentru Franţa. Între altele, acesta îl va informa pe compatriotul său despre derapajele pseudoiniţiatice ale lui Fr. Schoun care avea în vedere un plan ambiţios de islamizare a Europei şi susţinea vehement că iniţierea sufită ar fi singura în măsură să înlocuiască iniţierea masonică devenită revolută şi inoperantă din moment ce se pierduseră metoda de realizarea spirituală9. Răzbat, totuşi, până la noi informaţii fulgurante cum că V. Lovinescu a fost învestit cu titlul de muqaddam pentru România şi Balcani; nu cunoaştem exact în ce a constat această responsabilitate însă putem presupune că ea trebuia să se materializeze în organizarea şi funcţionarea unei confrerii iniţiatice (tariqah) menită să transmită al-barakah şi, împreună cu aceasta, metoda tradiţional-sufită numită dhikr10 prin care aspirantul să-şi poată apropria cunoaşterea de Sine. Desigur, trebuie să mărturisim că ne aflăm pe un teritoriu al ipotezelor şi este normal să fie aşa din moment ce totul, în acest areal misterios, se va fi derulat sub pecetea tainei şi a jurământului.
Se pare că, o grupare iniţiatică incipientă, fondată de către V. Lovinescu, ar fi lucrat încă din anii războiului şi a rezistat discret până prin 1948 când, cu ajutorul lui M. Vâlsan, aceasta a fost transformată într-o confrerie sufită; mediul societal ostil şi deosebit de brutal faţă de orice fel de manifestare spirituală, pe de o parte, şi izolarea grupului în raport cu organizaţia-mamă din Occident, pe de altă parte, au condus, încet dar sigur, la disoluţia din anul 1958 a acestei iniţiative. Cele şapte-opt persoane care alcătuiau grupul11, se întâlneau cu regularitate la locuinţa soţilor Lovinescu din Bucureşti, situată în strada Theodor Aman; în această locaţie, ei îşi derulau ritualul, practicau împreună dhikr, se clarificau unii pe alţii, prin prelegeri, interpretări şi comentarii în legătură cu problemele de doctrină şi simbolistică şi, în final, participau la o agapă fraternă care, ca spirit şi desfăşurare, se încadra în tipicul acelor simple ospeţe tradiţionale menite a întări comuniunea şi egregorul grupului.
În toată această perioadă de peste două decenii – din martie 1936 şi până în vara anului 1958 – sfidând tribulaţiile timpului istoric cu asprimile şi privaţiunile sale, V. Lovinescu s-a retras din lume, cumva, intrând voluntar într-o asceză fecundă şi liniştitoare; el a renunțat definitiv la scriitură deşi, în perioada interbelică, era considerat un publicist cu talent12. Din perspectivă istorică, perioada avută în vedere este una deosebit de bulversată; vicisitudinile care au lovit România13 au lăsat urme adânci de suferinţă şi mutilare în fiinţa poporului nostru. În faţa acestui teribil şi iraţional vortex, un soi de retragere voluntară şi definitivă din lume va fi fost opţiunea pe care, începând cu anul 1948, şi-a asumat-o V. Lovinescu; peştera lăuntrică în care se va fi însingurat căutătorul nostru de Lumină a însemnat aprofundarea unor lecturi clarificatoare, meditaţie intensă asupra sensului vieţii, efort intelectual pentru înţelegerea simbolisticii sacre şi, fără îndoială, practicarea cu metodă, asiduitate şi regularitate a invocaţiei sufite aşa cum i-a fost aceasta predată la iniţiere şi totul a rămas ascuns lumii profane14.
Cele două decenii menţionate au constituit o durată rodnică şi benefică în interiorul căreia V. Lovinescu a parcurs suişul său către Absolut. Penuria de mărturii şi referinţe despre această perioadă este evidentă; niciodată nu vom putea şti cu certitudine care au fost lecturile sale, pragurile pe care a fost nevoit să le treacă şi cum gândirea sa cufundată în ea însăşi va fi trăit la propriu acele tainice sclipiri prin care a reuşit să urce, treaptă cu treaptă, până la nivelul de înţelegere revelat nouă prin scrierile lui de senectute. Fără teama de a greşi, putem considera că, în anul 1958 când confreria iniţiatică de la Bucureşti îşi va fi încetat activitatea şi când, ca o sublimă compensare, se năştea din cenuşă Fraternitatea lui Hyperion, V. Lovinescu era nec plus ultra sub aspect iniţiatico-sapienţial, realizarea sa spiritual-ascendentă atingând înălţimea maximă; de la acel moment, maestrul nostru intră, în mod voit, pe panta descendentă a realizării sale spirituale, cea care presupune o asumarea, în scop nobil, a sacrificiului de Sine, sacrum facere – împărtăşirea cunoaşterii, dăruirea Luminii.
La limită, s-ar putea spune că în momentul decesului, 14 iulie 1984, de ziua Franţei, Vasile Lovinescu nu era decât un ilustru necunoscut chiar dacă, în urmă cu trei ani îi fuseseră publicat volumul Al patrulea hagialâc la prestigioasa editură Cartea românească. Cu patru ani în urmă, el se retrăseseră definitiv în Fălticenii copilăriei sale fabulose închizând maiestuos cercul vieţii şi subţiind la maxim, prin aceasta, legătura cu membrii grupului Hyperion; ca o palidă consolare, i-a rămas doar corespondenţa cu prietenii şi discipolii săi la care, sporadic, se vor fi adăugat câteva întâlniri şi discuţii telefonice. Celelalte cărţi ale sale au fost postume, fie că că ne referim la cele două, mai importante, îndelung pregătite anterior şi publicate tot la Cartea românească,15 fie că avem în vedere studiile de mai mică întindere editate, iniţial, de către Institutul European, Iași16 şi, apoi, broşurile scoase de către discipolii săi la Editura Rosmarin17.

 

 

Note
1 Fl. Mihăescu în vol. colectiv Discipoli guénonieni din România, Ed. Civitas, 2012, coord. Ahile. Z. Verescu, p. 21.
2 Eugen Simion – Jurnalul unui simbolog, articol dedicat lui V. Lovinescu, publicat în Caiete critice, nr. 9-11/1994.
3 Drept corifei ai perennialismului sunt consideraţi a fi: René Guénon, (spiritus rector), Frithjof Schoun, Julius Evola, Ananda Kentish Coomaraswamy, Titus Burckhardt, Mihai Vâlsan, Aldous Huxley, Jean Reyor (alias, Marcel Clavelle), Mircea Eliade, Seyyed Hossein Nasr, Aleksandr Dughin, Charles-André Gillis, Serafim Rose etc.
4 Despre convertire, a se vedea René Guénon – Iniţiere şi realizare spirituală (IRS), Ed. Herald, 2008, pp. 84-88.
5 Despre rataşare, a se vedea René Guénon – IRS, pp. 37-52.
6 A se vedea, Hans Vaihinger – Filosofia lui “ca şi cum”, Ed. Nemira, 2001.
7 În 29/30 nov. 1938, Codreanu este asasinat împreună cu alţi 13 deţinuţi legionari după ce, în prealabil, a existat un răsunător proces juridic care a debutat cu arestarea Căpitanului, la 7 apr. 1938, în baza unor motive inventate.
8 Claudio Mutti – Guénon în România, Ed. Vremea, 2003, pp. 66-68.
9 Gelu Voican Voiculescu – René Guénon, Ed. Georgiana, 1994, pp. 60-61.
10 Incantaţie sacră prin care se invocă numele lui Dumnezeu; a face dhikr sau dzikr înseamnă a-L pomeni pe Allah.
11 Din grup au făcut parte: Dr. Mayer, Dumitru Samos, un anume Ziff şi soţii Groza; vezi Fl. Mihăescu & R. Cristian – Vasile Lovinescu şi funcţiunea tradiţională, Ed. Rosmarin, 1998, p. 15.
12 Numeroase articole, eseuri şi traduceri semnate de V. Lovinescu pot fi regăsite în reviste precum: Viaţa literară, Adevărul literar şi artistic, Viaţa românească, Vremea, Credinţa, Familia, Azi, Luceafărul, Euphorion etc.
13 Dictatura carlistă, ascensiunea extremei drepte, marea conflagraţie mondială dintre 1939-1945, anii de ocupaţie sovietică, sinistra precaritate postbelică, dictatura stalinistă din anii ’50, colectivizarea forţată, îngrozitoarea prigoana dezlănţuită asupra celor care manifestau o gândire diferită de cea marxist-leninistă etc.
14 Dan Stanca – Contemplatorul solitar, Ed. Institutul european, 1997, pp. 119-147.
15 Creangă şi Creanga de aur (1989) şi Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti (1994); Ed. Cartea Românească a publicat, de asemenea, lucrarea inedită O icoană creștină pe Columna Traiana (1996).
16 Monarhul ascuns (1992), Incantația sîngelui (1993), Mitul sfîșiat (1993), Jurnal Alchimic (1994).
17 Steaua fără nume (1994), Dacia hiperboreană (1994 şi 1996 – ediția a II-a), Scrisori crepusculare (1995), Însemnări inițiatice (1997) şi Meditații, simboluri, rituri (1997).