“Itinerarium mentis in nihilum”- Istoria conceptului

 

Omul contemporan se află într-o situație de incertitudine și de instabilitate. Condiția sa este asemănătoare cu aceea a unui călător care a mers o lungă perioadă de timp pe o suprafață înghețată, dar care odată cu dezghețul își dă seama că suprafața se mișcă și începe să se rupă în mii de bucăți. Suprafață valorilor și a conceptelor tradiționale este distrusă, iar continuarea călătoriei este foarte dificilă.
De-a lungul timpului gândirea filosofică a încercat să ofere un diagnostic acestei situații, pusă în fața răutăților și pericolelor ce amenință normalitatea unei societăți bine orânduite. Filosofii au crezut că pot individualiza cauzele esențiale ale nihilismului (negaționismului). Vom încerca în continuare să decriptăm acest concept cu toate implicațiile sale.
Ca o primă definiție este necesar să pornim de la etimologia sa, de la nihil, nimicul, ca o gândire obsedată de nulla. Dacă ar fi așa, am putea fi tentați să găsim nihilismul și urmele sale în orice parte a istoriei filosofiei occidentale, cel puțin în fiecare din sistemele în care nimicul se pune ca o problemă centrală, cu tot respectul pentru Bergson care-l include printre pseudo-chestiuni.
În acest sens Gorgias poate fi considerat, așa cum am arătat aici, ca primul nihilist din istoria occidentală pentru cunoscuta inferență care ne-a fost transmisă: nulla (nimicul) există; și dacă ar exista, n-ar putea fi cunoscut; și dacă ar putea fi cunoscut, n-ar putea fi comunicat (anhermèneuton).
Ca termen nihilismul își face apariția la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea în controversa ce a caracterizat nașterea idealismului german; mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, el a devenit tema generală a problemei, dar a ieșit în evidență, cu toată virulența și vastitatea lui de-a lungul secolului al XX-lea. Conceptul de nihilism s-a manifestat la început ca o expresie a unor tentative artistice, literare și filosofice menite să experimenteze puterea negativistă, cu toate consecințele sale; el a adus la suprafață starea de suferință și de neliniște profundă care despică ca o tăietură multitudinea de probleme proprie vremurilor noastre. Deja Nietzsche îl caracteriza ca fiind cel mai deranjant dintre toți oaspeții epocii noastre. Între timp acest oaspete sinistru rătăcește cam peste tot în societatea noastră și din păcate aproape că nu suntem capabili să-l dăm afară din viața noastră. Dar ce este în ultimă instanță nihilismul?
Vom încerca împreună cu Franco Volpi1 să găsim un răspuns la întrebările lui Nietzsche, primul mare profet și teoretician al nihilismului. Într-un fragment scris în ultimii săi ani de luciditate, punându-și el însuși întrebarea referitoare la nihilism, a răspuns cu aceste cuvinte:
„Nihilismul: lipsește răspunsul la „de ce?”; ce înseamnă nihilismul? Că valorile supreme se devalorizează (VIII, ii,2)”2.
Nihilismul este deci o stare de dezorientare care apare odată cu lipsa de considerare a valorilor tradiționale, adică a idealurilor și valorilor ce reprezintă un răspuns la întrebarea de ce?, ce iluminează acțiunile omului. Într-un alt fragment Nietzsche ilustrează dinamica care face posibilă devalorizarea valorilor supreme și provoacă apariția nihilismului.
„Omul modern crede în mod experimental acum într-o valoare, după aceea în alta, ca după aceea să treacă la altele; cercul valorilor depășite și cele care au fost neglijate este tot mai vast; se poate vedea că mediul social și politic este tot mai gol și lipsit de valori; mișcarea este de neoprit, chiar dacă unii încearcă să oprească acest fenomen. La sfârșit oamenii critică valorile în general; le recunosc originea; cunosc atât de mult, încât nu mai cred în nicio valoare; iată pathos-ul, cu noua sa situație limită… Despre ceea ce vorbim va fi istoria viitoarelor două secole…(VIII, ii, 266)”.
Între timp profeția lui Nietzsche și-a găsit confirmarea în situația actuală economică și politică, în toată complexitatea sa. Focul pe care l-a aprins el arde peste tot. Oricine poate vedea că nihilismul nu mai este un experiment sumbru al unor extravagante elite intelectuale, ci face parte din aerul pe care-l respirăm.
În ce privește posibilitatea realizării unui diagnostic privitor la nihilism, este foarte importantă o anamneză a patologiilor care l-au făcut posibil cu toate preocupările și neliniștile de ordin cultural ce l-au transformat într-un fenomen de negaționism pe toate liniile.
Stând astfel lucrurile, trebuie să ne putem întrebarea dacă o istorie a nihilismului nu ar trebui să-l includă și pe Fridugiso de Tours, elevul lui Alcuin, care în lucrarea sa De substantia nihili et tenebrarum, cu un gest scandalos pentru acele vremuri, a dorit să arate că nimicul se impune prin prezența sa și că i se poate atribui un anumit caracter de ființă și o anumită substanțialitate. Și faptul că n-ar putea intra pe de-a-ntregul într-o asemenea istorie; de asemenea meditațiile prin care Meister Eckhart, prin elaborarea conceptului de anihilatio, declara că Dumnezeu este nulla, că îngerul, musca și sufletul sunt același lucru, ca și comentariul la un pasaj din evanghelistul Luca: „Pavel s-a ridicat de la pământ și, cu ochii deschiși, a văzut nulla?”; împreună cu el găsim și alte expresii din mistica speculativă, de la Dionisie Areopagitul până la Ioan al Crucii și Angelus Silesius3.
„Și de ce nu și Charles de Bouvelles, se-ntreabă Franco Volpi, care în plină Renaștere, în cartea sa Liber de nihilo (1509) se îngrijorează în ce privește acea negație originară a creaturilor și a materiei care este nulla, folosindu-l ca pe un concept cardinal în teologia sa negativă? Sau până și Leonardo da Vinci care într-o mențiune din Codul Atlantic (folio 389 verso d) a notat următoarele: „Printre lucrurile mari, cât și printre cele apropiate nouă se găsește ființa nimicului (nulla) care este cea mai mare?” Sau ca în biblia scepticismului nihilistic, Quod nihil scitur a lui Francisco Sanches? Și de ce nu la Leibniz cu celebra întrebare formulată în Principiile Naturii și ale Grației: „De ce mai curând există ceva decât nimicul?” cu uimitorul răspuns: Faptul că nimicul este cel mai simplu și cel mai ușor de (crezut n.n.) decât orice alt lucru. (Leibniz,1875-90; VI,602)? Și în sfârșit de ce nu acel sublim maestru al nimicului (nulla) care a fost Leopardi cu teza sa menționată în Zibaldone, după care „principiul lucrurilor și a lui Dumnezeu este nulla.” (Leopardi, 1937-49:III, 903)”4.
Asemănător unei umbre imposibil de șters, dintotdeauna conceptul de nulla a însoțit și a tulburat în același timp reflexia filosofică, așa cum a făcut Mefistofel cu Faust. „Spiritul care dintotdeauna neagă „se strecoară printre gândurile ce animează mintea omenească, întărindu-se prin aceste rațiuni ale negativității, pe care le cunoaștem încă de la Anaximandru: „de ce tot ce se naște,/ este făcut astfel încât să moară/ n-ar fi mai bine ca nimic (nulla) să nu se nască?” (Goethe, Faust, I, vv. 1339-1341).
Nici filosofia, conclude F. Volpi, nu poate fi scutită să gândească nimicul (nulla), dacă este adevărat că pentru a se conforma misiunii care-i este proprie, adică să se întrebe despre ființa ca ființă, ea trebuie să se detașeze de această din urmă opoziție esențială, care este nulla.
Aceasta este rațiunea drasticei concluzii la care ajunge Heidegger:
„Piatra de încercare cea mai dură, dar și mai puțin înșelătoare, pentru a ne putea da seama de caracterul genuin și de forța unui filosof este dacă experimentează imediat din temelii, ființa în totalitatea ființării ei, adică în apropiere de nulla. Acel care rămâne în afara acestei experiențe va sta în mod definitiv în afara filosofiei” (Heidegger, 1994:382).
În cercetarea pe care ne propunem s-o realizăm pornind de la studiile lui Franco Volpi și de la cele ale lui Givone ne vom limita la conceptul de nihilism în sens restrâns, așa cum a apărut în gândirea filosofică, ca un concept și ca o problemă care a preocupat secolul al XIX-lea și al XX-lea. Atitudinea noastră față de această problematică de maximă actualitate se bazează pe convingerea care este valabilă pentru toate problemele filosofice: ele nu au o rezolvare definitivă, au însă o istorie de care nu putem face abstracție.

 

Nihilismul, romanticismul, idealismul

 

Datorită cercetărilor de istorie conceptuală în operele lui M. Riedel și H. Arendt azi cunoaștem că originea conceptului de nihilism trebuie căutată mult mai înainte. Plecând de la faptul că Sfântul Augustin ar fi dat denumirea de nihiliști necredincioșilor, apariția termenului, în varianta de nihilianismus, este documentată la Saint-Victor. Acesta l-a folosit pentru a desemna erezia hristologică conform căreia umanitatea îi poate fi atribuită lui Hristos numai în mod accidental în ciuda faptului că logos-ul divin este etern și necreat. Dacă, în schimb, ne referim în mod riguros la forma nihilismus, ea a apărut pentru prima dată în 1773 în titlul Tratatului lui F.L. Goetzius De nonismo et nihilismo in theologia (cfr. Muller-Lauter,1984: 846). Dincolo de aceste cazuri izolate, o primă folosire generală a conceptului a fost individualizată în cultura franceză a Revoluției. În acest context istoric atributul de nihilist a fost folosit pentru a-i denumi pe cei care nu erau „nici pentru și nici împotriva Revoluției”. Transferând această semnificație în planul convingerilor religioase Anacharsis Cloots, un membru al Convenției naționale, care a fost după aceea ghilotinat afirma că „Republica drepturilor omului nu este nici teistă, nici atee, este nihilistă” (27 decembrie 1793).
La începutul epocii moderne o teribilă constatare a lui Pascal ne dă măsura profundei transformări pe care cosmologia materialistă a produs-o în cadrul poziției metafisice a omului în univers.
„Scufundat în infinita imensitate a spațiilor, de care nu știu nimic și care la rândul lor mă ignoră, notează Pascal, toate acestea mă sperie.” Această stare preocupantă despre noua cosmologie a schimbat situația spirituală a omului. În universul fizic al cosmologiei moderne el nu mai poate locui ca înainte, nesimțindu-se acasă ca în cosmosul antic și medieval. Universul este perceput acum străin destinului său individual: îi apare ca o celulă strâmtă în care sufletul se simte prizonier sau ca o infinitate dezorientată care-l aduce într-o stare de neliniște apăsătoare. În fața eternei liniști a stelelor și a spațiilor infinite care-i apar indiferente, omul rămâne singur cu sine însuși. Este fără patrie.
Denumită cu termeni atât de clari dezorientarea metafisică a omului modern, această notă a lui Pascal face trimitere la epoca modernă, fiind încă o rațiune pentru apariția nihilismului. Atunci când sensul vieții apare diminuat, atunci când lipsește răspunsul la de ce?, nihilismul bate deja la poartă. Acest oaspete deranjant, cum l-a numit Nietzsche, s-a instalat deja în casa noastră fără ca cineva să-l poată îndepărta. În mod natural Pascal a înfruntat această nouă situație pentru a o putea contrasta: în fața incontestabilei necesități naturale există încă un Deus absconditus care-l conduce și care ne conduce, aceasta cu atât mai mult cu cât El este recunoscut în tot ceea ce a creat.
Omul este cu adevărat un fragment al naturii, un nulla prins între forțele cosmice, dar poate, întrucât gândește și crede, să se sustragă forțelor relative și condiționării legilor naturale și să se proclame cetățean al lumii, prin condiția sa de ființă spirituală.
Orizontul speculativ, scrie Franco Volpi, la care aceste afirmații se referă, se datorează unei continue creșteri a atitudinii nihiliste care pleacă de la Pascal și ajunge până în epoca existențialismului modern.
În contrapoziție cu idealismul, realismul și dogmatismul, termenul de nihilism este întrebuințat pentru caracterizarea operațiunii filosofice prin intermediul căruia idealismul încearcă să anuleze în cadrul reflexiei filosofice obiectul sensului comun, cu scopul de a arăta că el nu este altceva decât produsul unei invizibile și necugetate acțiuni a subiectului. Conform punctului de vedere, favorabil sau nu unei asemenea operațiuni, termenul dobândește un sens pozitiv sau negativ. Nihilismul înseamnă astfel, în accepțiunea sa pozitivă destrămarea filosofică a oricărui fundament; în cel negativ, înseamnă, în schimb, distrugerea evidențelor și a certitudinilor sensului comun din partea speculației idealiste.
Tocmai în cel de-al doilea sens Jacobi acuză idealismul de a fi un nihilism, introducând astfel primul termenul ce are o valență filosofică. Pasajul cel mai celebru, de obicei indicat ca fiind prima exigență a termenului în accepțiunea sa speculativă, este conținut într-o scrisoare a lui Jacobi către Fichte în marie 1799 și publicată în toamna aceluiași an, în care Jacobi afirmă:
„Cu adevărat, dragul meu Fichte, nu trebuie să mă deranjeze dacă Dumneavoastră, ori altcineva, ar dori să numească himerism ceea ce eu îi opun idealismului, pe care însă îl numesc nihilism” (Jacobi, Scrisori, 1972).
Această folosire a conceptului nu este întâmplătoare, din moment ce Jacobi îl folosește și în alte părți. Îl folosește de exemplu în lucrarea Despre lucrurile divine și revelația lor, 1811, care în prima parte folosește termenul de nihilism. Jacobi combate ca nihilism, dar și ca ateism felul în care Dumnezeu este făcut obiectul filosofiei începând cu Spinoza, Fichte și Schelling.
El devine obiect al argumentării, adică al cunoașterii discursive, dialectice, raționale, și încetează să fie Absolutul pur și simplu pentru care numai capacitatea de surprindere directă de tip intuitiv poate să fie suficientă. O asemenea capacitate este pentru Jacobi funcția proprie a conceptului de Vernuft, adică a rațiunii, înțeleasă, conform etimologiei termenului și subliniată de Leibniz și de Herder, ca Vernehmen (percepție), adică ca o percepție a Absolutului. De aici reducerea rațiunii la un fel de contact imediat cu Absolutul, adică la un fel de credință (Glaube), reducere ce face diferența între poziția filosofică a lui Jacobi și care va fi atacată în mod dur de către idealiști, în particular de Hegel.
În ce privește izvoarele la care a făcut apel Jacobi în ce privește termenul de nihilism, ipoteza pe care o propune Franco Volpi este că el a descoperit-o în mediile culturale franceze în care circula, de multe ori, cu o altă semnificație. A fost de altfel demonstrat că Jacobi cunoștea continuarea germană a Discursului asupra istoriei universale a lui Bossuet și a operei lui Andreas Cramer, din 1786, în care se declara că teologii care au folosit conceptul de „nulla”, pentru a face distincție între divinitatea lui Hristos și umanitatea sa s-au pătat de „erezia nihilismului” (Baum, 1969).
Prezentarea pe scurt a elementelor istorice din perioada romantismului ne dau ideea sugestivă a felului în care a fost tratat nihilismul. Un fapt semnificativ este că termenul a fost folosit în sens tehnic de tinerii Schelling și Hegel. În vreme ce Schelling ține cont de polemica dintre Jacobi și Fichte și respinge acuzațiile de a fi el însuși un nihilist, Hegel revendică necesitatea nihilismului transcendental, ca o metodă filosofică. În eseul (Credință și conștiință, 1802) publicat în revista Kritisches Journal der Philosophie, condusă de el, împreună cu Schelling, Hegel ia poziție în controversa dintre Jacobi și Fichte și le critică pe amândouă, împreună cu Kant ca fiind dualiste.
Argumentul principal folosit împotriva lor este că ei au rămas blocați în dihotomia ontologică de bază, întrucât nu sunt în măsură să rezolve complet prezența ființei în cadrul gândirii. În acest context Hegel afirmă, împotriva lui Jacobi, că „nihilismul filosofiei transcendentale” a lui Fichte este un pas metodologic inevitabil, dar în același timp împotriva lui Fichte că nihilismul său este doar relativ și incapabil să ajungă la acea gândire pură în care opoziția în ce privește ființa este depășită.
Prima temă a filosofiei, tema nihilismului, este aceea a cunoșterii conceptului de nulla absolut, adică de a ajunge la împlinirea adevăratului nulla, în care trebuie reținut că diferă de ceea ce va scrie în Știința logicii, 1812; aici este vorba de nulla și nu de ființă, care ține loc de termen de început al oricărui discurs filosofic.
Această primă tematizare a conceptului de nulla este baza pe care Hegel își va dezvolta după aceea diagnosticul nihilistic al tranziției lumii moderne în termenii morții divinității, ai ateismului, pesimismului, egoismului, atomismului, și după care va declara necesitatea ca dialectica să traverseze negativitatea și nihilismul, adică sentimentul dispariției divinității, chiar dacă l-a recunoscut ca fiind un simplu moment al vieții spirituale care trebuie depășit.
Faptul că și un gânditor important ca Hegel a folosit în sens filosofic termenul de nihilism, chiar dacă numai în tinerețe, este un episod extrem de semnificativ pentru reconstrucția istorică a conceptului și a problemei. După aceea, numai prin confruntarea critică cu Schelling, problematica lui „nulla” și a negativității, împreună cu folosirea relativilor termeni, va suferi în gândirea lui Hegel o remarcabilă transformare.
În ce privește prezența ulterioară a conceptului în cadrul idealismului, a mărturisi întrebuințarea lui într-un mod cu totul non ocazional se regăsește și la unii exponenți minori ai mișcării, ca la Karl Rosenkranz, Christian Weisse și Immanuel H. Fichte, cu accentuări diferite. Dar cu cât ne îndepărtăm de controversa originară în ce privește geneza idealismului, semnificația termenului se transferă dintr-un mediu strict filosofico-speculativ în cel social și politic, adică determinat de consecințele asumării de către un subiect privilegiat a unei atitudini radicale de anihilare a tot ceea ce poate însemna o acțiune bine determinată. Își face apariția figura nihilistului, ca un gânditor liber care demolează orice presupoziție validă, orice prejudecată, orice condiție umană dată, deci orice valoare tradițională, care prefigurează astfel caracteristicile nihilistului anarhico – liberal, care va trăi o stagiune la modul cel mai intens posibil. Vom vedea în continuare cum a fost posibilă disoluția valorilor sacre în mediul francez.

 

 

Note
1 Franco Volpi, Il Nichilismo, Editori Laterza, Roma-Bari, 1996.
2 F. Nietzsche, Opere, ed. îngrijită de G.Colli și M. Monanari, Milano, Adelphi, Milano 1964 și urm. Citatele din această ediție sunt făcute indicând cu nr. romane volumele, cu cele arabe paginile.
3 Cfr. Franco Volpi, op. cit., p. 5.
4 Franco Volpi, op. cit., p.5.