În 1968, când marele scriitor japonez a luat Premiul Nobel pentru Literatură, revista Tribuna a fost singura publicaţie din România care a tipărit un interviu cu proaspătul laureat, interviu datorat diplomatului şi publicistului Liviu Petrina, care lucra atunci la Ambasada României din Tokyo: Interviu cu Yasunari Kawabata, în exclusivitate pentru revista „Tribuna”, în Tribuna, an XII, nr. 50 (620), 12 dec. 1968, p. 8. Tot Domnul Livu Petrina a tradus şi publicat, tot în Tribuna, şi discursul pe care scriitorul l-a susţinut la festivitatea de acordare a Premiului Nobel: în Tribuna, anul XIV, nr. 36 (710), 3 sept.1970, p. 8, şi în nr. 37 (711), 10 sept. 1970, p. 8.
În 1972, poetul clujean Aurel Rău, care era atunci parlamentar, făcând o vizită în Japonia, a cerut să aibă o întrevedere cu Yasunari Kawabata.
Rememorăm, iată, după 50 de ani, miraculoasa întâlnire a Domnului Aurel Rău cu Yasunari Kawabata. Am zis „miraculoasă”, pentru că, la câteva luni după acea întâlnire, scriitorul japonez s-a sinucis. (Ilie Rad)

 

 

– Stimate Domnule Aurel Rău, în toamna anului 2022, am avut ocazia de a vizita Japonia. Documentându-mă pentru această călătorie, am aflat că sunteţi, probabil, împreună cu diplomatul Liviu Petrina, singurii români în viaţă care l-au întâlnit pe marele scriitor japonez, Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1968). În ce împrejurări aţi ajuns să faceţi călătoria în Japonia, alături de Aurel Vijoli (1) şi Miron Constantinescu (2)?

 

– Eveniment din anul 1971. Mi s-a comunicat într-o zi, de la Biroul Marii Adunării Naționale, că am fost inclus, ca deputat, într-o delegație de schimb parlamentar, în Japonia. În baza acestei programări, călătoria, pentru mine un noroc literar, a demarat și a avut loc.

 

– Cum aţi colaborat, în timpul delegaţiei, cu cei doi lideri importanţi ai sistemului comunist din vremea respectivă?

 

– Am avut relații normale și sumare cu conducerea delegației, ca unul din membrii delegației singurul nu din București, și nu cu o funcție politică. Dar nu îmi amintesc, poate și din cauza anilor scurși, să se fi aflat la conducerea delegației, eventual pe toată durata vizitei, și Miron Constantinescu. Demnitar pe care eu l-am văzut prima dată la Cluj, în 1956, în timpul evenimentelor din Ungaria, când era venit într-o brigadă a Comitetului Central, și s-a întâlnit, pentru o discuție, istorică, și cu Lucian Blaga, iar mie, într-o întrevedere separată cu câțiva scriitori români, majoritatea redactori ai revistei Steaua, mi-a lăudat, în treacăt, un pastel dintr-un ciclu de poezii despre petroliști. Deci, dacă el ar fi fost prezent, memoria mea nu l-ar fi rătăcit, dintr-o astfel de aură.
Sau poate că va fi figurat, mai mult cu numele. Ca printr-o ceață, îl văd făcând figură de mai distins, între alți „ideologi” ai vremii, cu funcții de conducere, și în diverse ședințe din București, la mese de prezidii, unde se dădeau îndrumări cum să se scrie sau se aduceau critici conducerilor revistelor literare, una, la Comitetul Central al partidului, de multe emoții. Bunăoară, în Japonia, să fi fost prezent, din rațiuni de protocol, în prima zi a programului de vizite, când eu eram desprins din grup, pentru programul meu separat, care va fi obiectul acestei discuții, după 50 de ani. La cârma corabiei noastre de naviganți, a celorlalți, într-o misiune „de prietenie”, în răspuns unei vizite a unei delegații japoneze similare, în România, îl văd doar pe conducătorul delegației la propriu, Aurel Vijoli, un priceput om, parcă și un bonom, în Finanțe, cu un aer de astronaut, pe care i-l dă o cască mare albă, cât un hârdău, de genul căreia purtăm fiecare din noi, câte una, pe cap, în timp ce vizităm un complicat și enorm șantier naval, pentru care ne-am deplasat, într-un tren „monorai”, o senzație, să spui, a omenirii, prin inedit, în orașul Osaka. După cum îl văd și luând cuvântul, decent, în numele grupului, fie la primirea în cele două Camere ale Parlamentului japonez, de unde ne alegem cu câte două insigne sau ecusoane, ca niște bumbi, auriți, de pus la butonieră, sau ca mici bijuterii, pe care mie mi le va fura, în locuința mea din Cluj, după vreo doi ani, un copil hoț de cartier, intrat într-o zi printr-un geam deschis și care, când va fi prins, adus pentru confruntare cu păgubitul, le vânduse. Respectiv nu le mai am, precum majoritatea imaginilor din programul de grup, din memorie. Imagini din care să salvez una cu o cină, cu care s-a încheiat ziua navală, festiv, la un restaurant tradițional, elegant, din orașul port, în care stăm toți la câte o măsuță joasă, pătrată, așezați direct pe podea, cu picioarele încrucișate, și în unghi drept, încercare nu ușoară. Dar și cu câte o gheișă în spatele nostru, în kimono înflorat, învățându-ne cum să apucăm, dintr-o farfurioară de smalț, cu două bețigașe înflorate, niște prăjiturele făcute dintr-un praf de pește uscat, sau dintr-un fel de halva și orez. O zi după care eu voi avea, plecând de aici, în dimineața următoare, din nou un program numai al meu, pentru o aventurare, prin câmpuri cu verzi culturi de ceai, într-o mașină, până în orașul Ueno, al nașterii marelui părinte al formei poetice haiku, Matsuo Bashô.

 

– Cum v-a venit ideea sa cereţi o întrevedere cu poetul Yasunari Kawabata?

 

– Ideea de a-l întâlni pe Yasunari Kawabata a fost numai a mea. S-a întâmplat ca, din partea Ambasadei Japoniei la București, în timpul pregătirilor plecării, să îmi fie pusă întrebarea dacă am vreo preferință, ca om din Cultură, din delegație, pentru ceva personal, pentru când mă voi afla în programul parlamentar de prietenie. O procedură aflată peste obiceiurile din statul nostru democrat-popular. Și am răspuns grabnic, prevalându-mă de autoritatea Premiului Nobel, pe care romancierul, membru al Academiei Japoneze de Arte și fost vice-președinte al Pen-Clubului internațional, îl deținea (primul, acordat unui scriitor japonez), că aș dori să mă pot întâlni cu acest scriitor simbol. Citisem cartea lui recent tradusă în românește, de proză, Kyoto sau Tinerii îndrăgostiți din străvechiul oraș imperial, iar în revista Paris-Match, nu de mult, un articol, cu o fotografie-reportaj (interviu, parcă) despre el și opera lui. Cartea era una reprezentativă, ca de impresii de călătorie, aprinzând totodată o dorință de a te afla călător în acel peisaj de civilizație și spiritualitate, un miraj.

 

– În ce limbă a avut loc discuţia? Ştiu că Dvs. vorbiţi franceza, iar Kawabata cunoştea engleza!

 

– Întâlnirea a avut loc în locuința lui Kawabata de la Kamakura, fostă și ea capitală imperială, oraș dintr-un golf al Pacificului, despre care am potrivit, la plecare, într-un carnet, o poezie de notație. Și spre care s-a mers cu două mașini, în prima zi după sosirea în Japonia. Discuția a avut loc prin intermediar, în japoneză. Traducător fiind, prezent în delegație, din partea Ministerului de Externe, ca diplomat, Liviu Petrina. Care traducea întrebările, sau ce spuneam eu, și apoi răspunsurile, rezumativ, ale scriitorului-gazdă, pentru că pe o casetă se și înregistra. O tehnică, de acum istorie. Kawabata știa într-adevăr limba engleză, dar a spus că preferă să se vorbească în japoneză.

 

– Am înţeles că dialogul a demarat destul de greu, poetul spunând că vorbeşte mai greu decât scrie!

 

– Dialogul nu a demarat greu, dar a fost destul de anevoios, datorită mijloacelor materiale, în suferință. Totuși generos pentru o comunicare, să-i spui, de suflet. Pe care am relatat-o sau rezumat-o, parțial, în articolul din cartea pe care am scris-o după întoarcere, însemnări de drum și antologie cu traduceri de versuri (În inima lui Yamato, 1973). La întâlnire au mai fost prezenți un deputat japonez și doi ziariști români. Unul, din partea conducerii Ambasadei noastre din Tokyo, Grigore Aldea, care cândva, mai târziu, va scrie și el despre această întâlnire, a mea, într-o carte de amintiri diplomatice3, al doilea fiind ziaristul Florea Ţuiu.
Au fost, la început, doar schimburi de cuvinte, amabilități, de pe ambele părți, din partea mea lăsându-se să se înțeleagă doar că mi-am imaginat întâlnirea ca un prilej de o convorbire în baza unor impresii ale mele de lectură, de prin ani, și din ce știam din unele cărți românești dintre cele două războaie. Din apariţii mai noi, romanul-poem Țara zăpezii, încă nu tradus în românește, Pays de neige, cu întregul rafinament al unui stil estet.
Textul despre întâlnirea din 1971 a putut fi redactat doar cum a fost publicat în cartea mea din anul 1973, În inima lui Yamato, cu o grijă și în legătură cu felul cum e citit el acasă, fără vreo miză, respectiv nu într-o modalitate întrebări și răspunsuri, formulă care, față de scriitorul fin, ca de „secol de aur”, heian, ar fi comportat ceva de impolitețe sau de abuz. O aflare, în fapt, într-o comunicare, cu o restabilire a unui umblat printre cuvinte, la reciproce intuiții, într-un mod, să-i spui, beletristic, cumva în cheia stilului de semitonuri, sau fragmentar din Țara zăpezii, lucrând mai mult cu impresie, ca între existent și inexistent.

 

– Aţi spus că la acea întâlnire, scriitorul japonez v-a dat două cărţi cu autograf. Despre ce cărţi e vorba? Le mai păstraţi?

 

– Kawabata mi-a dat, de fapt, o singură carte, în două volume, în limba engleză, traducerea romanului Genji, de Doamna Murasaki (The Tale of Genji). Autoare de care a venit vorba, într-o evlavie, cu opinia că acest roman, scris acum o mie de ani, într-un secol de aur, ar fi cel mai bun din Țara Soarelui Răsare. Așa considerând el. Cel de-al doilea autograf era pe exemplarul din ediția franceză, pe care-l aveam cu mine.
Dar fiindcă spuneți că mi-a „dat”, dat-urile au fost reciproce. Să te imaginezi în deputăția unui Spătar Milescu la curtea împăraților Chinei, fiindcă și eu mă înscriam într-un ritual, oferind alte două prețiozități: o antologie recent apărută, cu traduceri Din lirica japoneză, cu versuri din toate timpurile, elegantă, pe hârtie fină, cu ilustrații de Emil Chendea, și un album cu picturi Tonitza! Picturi la care el observă, după o simplă răsfoire, ceva din linia ochilor de copii, estompată; cu o tandrețe din stampele venite pe vapoare, în Europa, până în picturile unui Claude Monet.
Dar, semn al unei bune-voiri, de fapt, care mi-a fost arătată, autografele au fost trei; al treilea, pe cartea cu numele orașului Kyoto, fost capitală imperială, în afară de Kamakura, Nara și Tokyo, prevăzut a fi vizitat, și care ne va fascina. Roman despre care am avut vreo două fraze de aprecieri, de cititor, în parte la tradițiile și ritualurile despre care se vorbește acolo, atât de pe larg și viu; și la adresa acțiunii, de o rarefiere și un lirism, în centru cu delicatețea/frumusețea unui personaj feminin, Chieko, parcă numai un pretext pentru a fi descrise toate închinările și pelerinajele la temple, ale personajelor, într-o bucurie a scrisului. Un scris intelectual, cu unele plusări, ca în fraza: „Chieko urcă treptele de piatră. În templul din Jigonji urmau să vadă portretele lui Taira-no-Sighemori și Minamato-ni-Yoromito, pe care scriitorul Malraux le socotește că fac parte dintre capodoperele lumii.” Autografele, toate trei, fiind făcute în aceiași termeni, constând din numele meu și al său, scrise apăsat, cu tuș gros, și data de „7 noiembrie 1971”; al său – repetat și în caractere nipone, cred; de o artă de caligraf, ca o camee, sau, într-o poezie haiku, un „kigo”.

 

– La plecare, Kawabata v-a oferit două flori, rupte chiar atunci din grădina sa. Ce aţi făcut cu ele?

 

– Florile erau una galbenă și una albă, pe care le-a rupt atunci din doi arbuști, din fața casei, în grădină, la ieșire, pentru care ne-am întors din mers, numai noi doi, ca un gest de bun rămas. Cum se şi vede în una din fotografiile care au fost făcute în acea zi frumoasă, de început de toamnă. Le-am mutat în amintire.

 

– Cum vi s-a părut starea poetului, starea lui sufletească? Pentru că, la câteva luni după acea întâlnire, Kawabata s-a sinucis, prin intoxicare cu gazul de la bucătărie! Prevestea ceva această dramă?

 

– Din tot ce mi-a spus, din tot ce s-a discutat, nimic nu prevestea această dramă, a sinuciderii. Cum mi s-a părut starea lui sufletească? De un perfect calm și de o responsabilitate a unui înțelept-sinteză între șintoism și budism, cele două religii, fundamentale, ale țării lui de insule și cutremure.

 

– În discursul ţinut la primirea Premiului Nobel4, Kawabata şi-a exprimat cumva dispreţul pentru cei care se sinucid, făcând următoarea trimitere la actul sinuciderii: „Oricât de înstrăinat s-ar putea să fie cineva în lume, sinuciderea nu e o formă de autoiluminare. Oricât de admirabil s-ar putea să fie, un om care se sinucide este departe de regatul sfinţilor… […] Eu nici nu-i admir, nici nu simpatizez cu cei care… s-au sinucis.”

 

– E un secret pe care marele scriitor, un tainic și un elevat, l-a luat cu el. Când l-am întrebat ce crede despre sinuciderea scriitorului devenit o celebritate, Yukio Mishima, la care ținea, un fel de discipol al său, fiindcă în articolul din revista franceză îi fusese reprodusă o replică (a lui Kawabata), la vederea capului tăiat, așezat pe o pagină de ziar, mânjită cu – sau pe o baltă de – sânge, „Ce mizerie!”, a schimbat brusc subiectul, după ce a spus că, înainte de a-și face „sepuku”, celălalt, care abia își terminase de scris ultimul volum dintr-o trilogie, ar fi recitat un scurt poem5, răspunzând că referirea a fost la spectacolul dezagreabil, de pe ziar, și atât! Și că în religiile țării lor reprezentările despre drepturile unui ins de a decide în legătură cu viața și moartea sa sunt diferite față de cele din Europa.
În afirmația, în răspuns la o întrebare a mea, că atunci când va veni în Europa, în primăvara anului viitor, respectiv și în Polonia, unde îi fuseseră traduse mai multe cărți, s-ar putea să vină și în România, nu era nicio ezitare. Îi precizasem că am acordul președintelui Uniunii Scriitorilor din România, când îi fac această propunere. O promisiune că va scrie „un gând” către cititorii săi români, în această perspectivă, pe care i-am cerut-o, și despre care am spus în „interviu”, era nu formală. Se stabilise și cum ar putea să îmi parvină textul, urmând a fi publicat în revista Steaua.

 

– Aţi publicat o carte legată de întâlnirile Dvs. cu mari poeţi ai lumii, unii dintre aceştia laureaţi Nobel pentru literatură6. Dintre toţi aceştia, care v-a impresionat cel mai mult şi de ce?

 

– Cartea mea, la care vă referiți, este și cu poeţi străini, și cu români. Între ei, Tudor Arghezi și Lucian Blaga. Laureații premiului Nobel au fost vreo cinci. Unii erau când i-am întâlnit, iar alții au devenit ulterior. Dar, fiindcă trebuie să aleg, poetul care m-a impresionat mai mult a fost Saint-John Perse. Pe care l-am întâlnit într-o vilă a sa de pe malul Mediteranei, din sudul Franței. El a ales să fie incinerat, iar casa în care a locuit să fie vândută. Un poet mag al verbului, care a spus, într-un poem: „Voi locui numele meu!”

 

– Vă mlţumesc foarte mult!

 

 

Dialog realizat de Ilie Rad
Cluj-Napoca, 20-22 decembrie 2022

 

 

Note
1 Aurel Vijoli (1902-1981) a fost Guvernator al Băncii Naţionale a României (1947-1948), apoi ministru de Finanţe (1961-1968).
2 Miron Constantinescu (1917-1974) era în 1971 rector al Academiei „Ştefan Gheorghiu”. Ambii demnitari erau în acel moment parlamentari şi membri ai CC al PCR.
3 Grigore Aldescu-Aldea, Diplomaţi români în Japonia, evocări, Editura Victor, Bucureşti, 2007.
4 Discursul a fost publicat, în traducerea domnului Liviu Petrina,în Tribuna, anul XIV, nr. 36 (710), 3 sept.1970, p. 8, şi în nr. 37 (711), 10 sept. 1970, p. 8).
5 Versurile erau următoarele: „Vântul de noapte şuieră:/ Da, cel mai bine e să mori/ Precedând şi lumea/ Şi pe toţi care se tem/ Să cadă asemeni florilor.”
6 Aurel Rău, Întâlniri cu scriitori: Saint-John Perse, Lucian Blaga, Ilya Ehrenburg, Tudor Arghezi, Yasunari Kawabata, George Călinescu, Ernst Jünger, M. R. Paraschivescu, Ghiorghios Seferis, Editura Univers, Bucureşti, 1976.