Lecțiile lui Cezar Mititelu

 

Filosoful vagabond Cezar Mititelu, comparabil întrucâtva cu Ioan Bădică de la Cluj, îşi ținea lecțiile, de fapt discuțiile libere cu noi, în câte o încăpere din cămin, sală de lectură sau „călcător”, evident fără plată, atâta doar că îl găzduiam pe blat. Se mulțumea cu puțin, ceva cafea, țigări şi mâncarea pe care i-o aduceam de la cantină. Dacă mai era o vodcă rusească sau un cabernet bulgăresc, atunci când eu mai reuşeam să vând câte o carte, era cu atât mai bine. Nu cerea niciodată bani, cu excepția unor cazuri în care avea nevoie de bilet de tramvai sau troleibus, era vorba de mărunțiş – o fisă de telefon și un leu, cel mult doi lei. Nu stătea mult, douătrei zile, până când discuțiile lâncezeau şi noi ne apucam de lectură, atunci el dispărea misterios nu se ştie unde, dar revenea cam o săptămână mai târziu. După câte o astfel de pauză, şi el şi noi aveam subiecte proaspete de discuție, idei noi. La cămin a fost adus prima dată de către mine, aşa cum reiese şi din declarația dată de către Călin Vlasie la anchetă (fila nr. 35 din Dosarul de Urmărire Informativă nr. I 234327, cota CNSAS).
Modul în care decurgeau discuțiile este descris cu o precizie rară şi în acelaşi timp total nerelevantă, aşa cum fac de regulă oligofrenii când le ceri să povestească ce au văzut la cinematograf (DUI nr. I 23427, vezi fila 3 Anexa). „Faptul că el [Cezărică] conduce discuțiile rezultă din observațiile sursei care a observat prin geamul uşii că el acordă cuvântul participanților, el este cel care vorbeşte cel mai mult, probabil că tot el programează întrunirile. Odată a fost observat că citea celor de față dintro carte, întrun ritm alert, ceilalți ascultând foarte concentrați şi preocupați. Ultima întrunire a avut loc pe data de 23.03.1976 şi a durat aproximativ între orele 2123. Unele durează însă până dimineața”. Trebuie să mai spun că la discuții nu participam numai noi, cei patru urmăriți – în ordine alfabetică: Horj, Iuga, Teişanu şi Vlasie – ci şi alți studenți de la Filosofie care locuiau în cămin, după cum sunt menționați în „Nota” de sinteză dactilografiată de „organ” şi anume: Mitrache Alexandru, Enăşel Horia, Necşuliu Dorin, Munteanu Vasile, Mircea Oliv, Sterea Ion, Dumitraşcu Ion, Alfiri Ion sau Kelemen Andrei, toți studenți la diferite secții ale Facultății de Filosofie, dar care nu sunt consemnați că ar fi făcut „comentarii ostile” (fila nr. 5 din DUI).
Discuțiile, care priveau inițial doar literatura şi filosofia, ajungeau inevitabil şi la probleme politice. Aici Cezărică a descoperit pe cont propriu, observând viața cotidiană din România, ideea lui Troțki potrivit căreia nu abnegația în muncă, indiferent de salariu, este ceea ce îl caracterizează pe om. De aceea societatea socialistă a fost condamnată din capul locului la degenerare, indiferent unde sa urmărit edificarea ei, la fel în Germania (zisă „Democrată”) ca şi în Rusia. Omul de rând a mers voluntar la război, în cursul războiului civil din Rusia, dar după aceea nu a mai mers voluntar cu acelaşi entuziasm şi la muncă în întreprinderile socialiste. Oamenii iau urmat pe Lenin şi pe Troțki, care îi trimiteau la război şi la moarte, dar nu lau urmat pe Stahanov, care îi îndemna doar să muncească mai mult, pentru depăşirea planului. O enigmă a sufletului omenesc. Oamenii au renunțat la libertate, precum în celebrul poem „Marele Inchizitor” din Frații Karamazov al lui Dostoievski. În acest caz, nu există altă alternativă decât anarhia. Stalin a sesizat imediat faptul şi a recurs la teroare. Impunerea unui regim de teroare nu sa bazat doar accidental pe firea brutală sau criminală a dictatorului Stalin, ci a părut a fi mai curând o necesitate istorică.
Părerile politice ale lui Cezărică, aşa cum sunt ele consemnate în notele informative din dosarul de urmărire, sunt destul de aproximative, mai mult sau mai puțin îndepărtate de adevărul lor inițial. În primul rând, în Notele informative avem prezentată, întrun context anume şi întrun fel anume, o idee emisă de către persoana în cauză, de către „formator”. Apoi avem relatarea in-formatorului, mai mult sau mai puțin fidelă, adică ideea reflectată în capul informatorului. În fine, abia în al treilea rând avem Nota redactată de către ofițerul de Securitate în limba de lemn proprie instituției, limbă care ucide spiritul, în baza conversației cu informatorul.
Astfel, aflăm că Cezărică obişnuia să spună că oamenii muncesc fără elan, întrucât nu sunt de acord cu sistemul politic de la noi. Din acelaşi motiv el, Cezărică, nu sa prezentat la liceul la care a fost repartizat ca profesor, pentru că el nu concepea să muncească întro societate în care munca nu e muncă creatoare ci prostituție, în schimbul unui salariu. Pe de altă parte, nu vede nici posibilitatea unei schimbări sociale în viitorul apropiat, pentru că nu te poți baza pe oamenii educați în socialism, ca să porneşti o acțiune; oamenii înjură regimul, dar după aceea merg săşi încaseze salariul. Dacă lucrurile merg prost, nu sunt de vină „organele de decizie”, ci masele care nu acționează, care nu se revoltă. Ideile sale pot fi degajate mai clar din Declarația scrisă chiar de mâna lui, pe care a dato după prima arestare, din luna mai 1977 (fila 11 din DUI). Potrivit legii care reglementează activitatea CNSAS, mie nu mi sau dat în copie toate filele din Dosar, ci numai acelea în care se află menționat numele meu. Aşa se face că din note informative foarte interesante, de câte 3-4 pagini, la mine a ajuns câte o pagină sau două sau deloc. Aşa stau lucrurile şi cu această Declarație a lui Cezărică, scrisă de el însuşi în stare de arest: în posesiunea mea au ajuns doar două pagini în care era menționat numele meu.
În Declarație arată că în perioada 19761977, cu prilejul unor vizite pe care el le făcea unor studenți cazați la Căminul „6 Martie”, a discutat cu mai mulți, printre care: Iuga Nicolae, Horj Viorel, Vlasie Călin, Alfiri Ion, Teişanu Vladimir, Necşuliu Dorin şi alții. „În aceste discuții am abordat probleme legate în principal de literatură, filosofie, muzică şi pictură. Orice problemă era canalizată de subsemnatul pe teren politic… [în sensul că] am căutat întotdeauna să rezolv problemele în care eram solicitat, pornind de la responsabilitatea absolută [subliniat în original] a individului sau a grupului care era de față pentru tot ceea ce e bun, respectiv rău în jurul nostru. Printre altele, mam angrenat în unele discuții privind nivelul de trai, situația economică de la noi din țară, organizarea pieței, unele teze ale marxismleninismului privind democrația…”
„În problema Paul Goma, am discutat despre el cu studenții Iuga Nicolae şi Cornel Novak, anul III respectiv anul IV Filosofie, cazați la Căminul „6 Martie”, în cursul lunii aprilie [1977]. Întrebat de Iuga ce părere am despre acțiunea lui Goma, am spus că este o copilărie şi un nonsens, ca şi în cazul Soljenițân pentru că, dacă este adevărat că reclamă lipsa drepturilor de a scrie, eu consider că aceste drepturi nu au lipsit niciodată în istorie şi prin urmare nici acuma”. De fapt, ideea lui Cezărică era că nu trebuie să te plângi că nu există drepturi, atâta vreme cât nu te lupți pentru ele, cât nu faci nimic pentru a le câştiga; că întotdeauna în istorie au existat drepturi exact în măsura în care au fost obținute prin luptă. Întradevăr, el insista pe responsabilitatea absolută a individului pentru tot ce e bun sau rău în jurul nostru. Ideea străbate mileniile, de la Socrate la Kant. Lui Socrate, când era în închisoare şi îşi aştepta pedeapsa cu moartea, nişte prieteni iau propus săl ajute să evadeze. El a răspuns că nu trebuie vătămate legile, „atât cât depinde de voința noastră”. Iar Kant spunea că important este ca voința să fie „necondiționat bună, indiferent dacă este suficientă pentru efect sau nu”.
Colonelul de Securitate Constantin Cegăneanu, care superviza toată afacerea a recomandat, în ceea ce îl privea pe Cezărică, să fie „Exploatat la buletin”. Omul nostru nu avea buletin de Bucureşti, deci s-a cerut să fie dus obligatoriu în localitatea de domiciliu şi să i se „ofere” acolo loc de muncă. În realitate, era vorba de domiciliu forțat sau „obligatoriu”, pedeapsă care însă nu mai figura în Codul penal din România. Această pedeapsă a existat în Codul penal român prin anii ’50, dar a fost scoasă de acolo pe la sfârşitul anilor ’60. Întradevăr, după prima arestare, Cezărică a fost eliberat, dar dus cu trenul, cu cătuşe la mâini şi escortat de un milițian, până acasă la Bârlad, iar buletinul lui a fost reținut la Miliție în Bucureşti. La Bârlad, unde locuia împreună cu părinții, pe str. Al. I. Cuza la nr. 20, poarta casei a fost păzită de Miliție 24 de ore din 24 timp de vreo lună. Când vigilența paznicilor a mai slăbit, Cezărică a reuşit să fugă la gară, sa suit în tren şi a ajuns din nou în Bucureşti, unde sa descurcat şi fără buletin. A fost dibuit de către Securitate şi rearestat abia un an mai târziu.
Cât ne priveşte pe noi, studenții cu probleme, pe mai multe file din Dosar există rezoluția care dispune: „Avertizarea în prezența factorilor educaționali”. Era menționat şi faptul că acțiunea era aprobată de către tov. Gârbea Augustin, prim secretar al Centrului Universitar Bucureşti. „Avertizarea” era o procedură simplă şi ni sa aplicat, din câte îmi amintesc, de două ori. Eram chemați în biroul rectorului. Rectorul (era un matematician important, membru al Academiei Române, se numea Dumitru Ciucu) stătea în picioare, iar securistul care răspundea de Universitate, maior Marian Ureche, stătea pe scaunul rectorului, fiind vizibile şi în acest fel raporturile ierarhice reale. Rectorul ne sfătuia cu duhul blândeții să ne băgăm mințile în cap, să ne gândim la viitorul nostru, la o carieră, că altfel el va fi nevoit să ne exmatriculeze etc. Iar securistul ne înjura şi ne amenința cu puşcăria. Pe urmă eram lăsați în pace aproximativ o jumătate de an, timp în care eram urmăriți îndeaproape, să se vadă rezultatele „avertizării”.
Cezărică nu a cedat nicidecum. A fost arestat prima dată în aprilie 1977, din camera 443 a căminului „6 Martie”, unde stătea la taclale cu mine, şi deținut o vreme pentru anchetă, apoi a fost trimis cu domiciliul forțat la Bârlad. A părăsit domiciliul impus şi a revenit în Bucureşti, făcând acelaşi lucru ca şi mainainte, adică punând întrebări ca și Socrate. La prima arestare nu a fost ținut mult în detenție, pentru că sa luat decizia pedepsei cu domiciliu forțat, iar la a doua arestare, în mai 1978, când a fost internat abuziv la Psihiatrie (la Spitalul penitenciar Jilava), a fost de asemenea eliberat după vreo lună, pentru că povestea lui a fost publicată pe larg întrun ziar francez care apărea la Paris („Libération”, culmea, un ziar de stânga, oarecum procomunist). Textul, semnat de Alexandru MonciuSudinski, citit şi la Radio „Europa Liberă”, era intitulat „Un Diogène arreté” („Un Diogene arestat”), ceea ce îl definea cu exactitate. Apoi a fost rearestat şi condamnat ca „parazit social” la șase luni de detenție, în toamna anului 1978, a executat pedeapsa, dar tot degeaba, nu sa „cumințit”. Nu a părăsit Bucureştiul, nu sa angajat nicăieri şi nici nu a tăcut, ci şia continuat eroica şi ingrata misiune de pedagogie socială. Până la urmă, „organele” lau lăsat în pace. A fost profesor fără catedră şi fără plată, fără a fi angajat nicăieri şi fără carte de muncă, a preferat să trăiască precum un vagabond, dar un vagabond de geniu, un spirit cu adevărat liber. Când sa simțit îmbătrânit, slăbit și probabil dezabuzat, pe la 54 de ani, a ales să se sinucidă, precum mulți filosofi ai antichității, adică să moară tot ca om liber, confirmând în felul lui dictonul celebru a lui Nietzsche, pe care îl cita ades, că numai cine a trăit liber (frei zu leben) poate să moară liber (frei zu sterben).