Un gust amar mi-a lăsat însă împrejurarea în care am fost propus pentru a lua Premiul Academiei Române. Universitatea noastră, cu aproape patru sute de cadre didactice în total, avea doi profesori cu Premiul Academiei, iar eu urma să fiu al treilea. În anul 2015 eu am publicat o carte intitulată Din istoria marilor idei etice și pedagogice, un fel de istorie a eticii conjugată cu istoria pedagogiei, un volum masiv, structurat original, cu o listă bibliografică imensă, care satisfăcea exigențele științifice ale Academiei. Când am scris cartea, eu nu m-am gândit la această eventualitate, dar cartea mea a fost văzută / citită de unii membri ai Academiei cu care mă cunoșteam (acad. Valentin Vlad, acad. Alexandru Surdu, acad. Alexandru Boboc), dar și de alții care nu mă cunoșteau (acad. Cristian Hera, acad. Gheorghe Benga) și toți au zis că este o lucrare care merită să fie premiată de Academie. Lista cărților propuse pentru premiere din anul 2015 a fost supusă atenției Prezidiului Academiei în ședința de pe luna februarie 2016. Pentru aceasta era nevoie de împlinirea unei formalități, anume cartea trebuia recomandată de către Universitatea sau instituția unde era afiliat autorul. Repet, era vorba de o formalitate. Pe la sfârșitul lunii ianuarie 2016, mă sună acad. Alexandru Surdu să îmi spună că așteaptă recomandarea de la Universitatea unde sunt titular, ca să mă poată pune pe listă.
Deci o caut la birou pe doamna rector prof. univ. dr. C. C. și îi expun pe scurt chestiunea. Mă ofer să formulez chiar eu recomandarea în cauză, să o dau numai pentru înregistrat, semnat, ștampilat și expediat la Academie. Mă ascultă cu atenție și mă trimite la prorectorul cu cercetarea științifică, biolog prof. univ. dr. A. H., zicând că e de resortul acesteia. Mă ascultă și doamna prorector cu cercetarea, cu o față inexpresivă ca de pește și îmi dau seama că nu înțelege foarte bine despre ce este vorba. Stabilim să-i expun toată chestiunea detaliat în scris, pe un e-mail și să atașez acolo și recomandarea către Academie gata formulată de către mine, care trebuia doar listată, înregistrată, semnată, ștampilată și expediată pe poștă la Academie. Ceea ce și fac, ajung acasă și îi scriu. Îi explic încă o dată totul cu de-amănuntul, repet poezia, că este vorba de o recomandare de doar câteva rânduri, care nu trebuie să fie argumentată, că nu este vorba de un referat, pentru că cele două referate le fac doi academcieni, îi spun că o să scriu chiar eu textul în cauză pe care i-l trimit în attach, ea neavând altceva de făcut decât să-l dea la înregistrat, semnat și ștampilat, apoi urma să ridic eu însumi hârtia de la rectorat (ca să nu am alte surprize) și să o expediez pe adresa Academiei Române. Scrisoarea mea împreună cu attaach-ul care conținea recomandarea elaborată gata a fost expediată pe e-mail pe 19 februarie 2016, dimineața. În seara zilei următoare primesc un răspuns stupefiant. Doamna prorector cu cercetarea îmi scrie că dânsa nu poate să elibereze un astfel de act: „Prorectoratul cercetare nu se ocupă de aprecieri de specialitate pe domenii științifice. Nu ne putem pronunta asupra originalitatii si importantei stiintifice a cartii dvs. De aceea vă recomand să solicitati recomandari cel putin din partea referentilor stiintifici”. Am citat întocmai din scrisoarea de refuz a doamnei prorector, cu scăpările de gramatică cu tot.
Acuma ce era de făcut în problema asta? M-am gândit că nu are sens să merg din nou la doamna rector în audiență, pentru că am presupus că cele două doamne, doamna rector și doamna prorector, s-or fi consultat înainte de a-mi fi dat mie acel răspuns scris, și oricum nu mai aveam nici timp și nici nervi să mai umblu de la o ușă la alta. Mă sună acad. Alexandru Surdu din nou, să îmi ceară recomandarea din partea Universității. Îi răspund supărat că Universitatea refuză să îmi dea o recomandare și că, în acest caz, eu renunț să îmi mai depun cartea pentru premiere la Academie. Alexandru Surdu se miră și îmi zice că el nu a mai întâlnit un astfel de caz, deoarece și universitățile sunt interesate ca vreun cadru didactic de-al lor să ia un premiu al Academiei Române, pentru că prestigiul Premiului se răsfrânge și asupra prestigiului universității în cauză. Apoi îmi spune că a găsit el altă soluție, anume cartea mea va fi propusă pentru Premiul Academiei Române de către Institutul de Filosofie al Academiei, unde Surdu era director. Și așa se face că am reușit să iau Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, decernat în decembrie 2017. Câteva zile mai târziu, avem și noi, Universitatea, obișnuita ședință festivă de Crăciun la Arad. Fostul rector Aurel Ardelean, având acuma funcția de președinte al Universității, mă felicită în plen pentru Premiul Academiei și mă cheamă să îmi strângă mâna. Lângă el, doamna rector C. C. mă felicită și dânsa, mă pupă și îmi spune zâmbind (rețin exact): „vă rugăm să ne scuzați, știți, mai greșim și noi”, iar doamna prorector H. și-a întors capul când am trecut prin dreptul dumneaei, ca să nu fie nevoită să mă felicite.
M-am întrebat ce s-o fi întâmplat, de am fost sabotat chiar de către persoane din conducerea Universității (nu am știut niciodată exact de către cine și cum), ca să nu iau Premiul Academiei. Nu am găsit nici o explicație. M-am gândit doar prin analogie, mutatis mutandis, cu un caz de dimensiuni incomparabil mai mari, de poetul român Nichita Stănescu, care nu a luat Premiul Nobel pentru Literatură. La București, din mediile scriitoricești din anii ’70, se știa că Nichita a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură și că are șanse reale, dar… îi trebuia și o recomandare de la o instituție din țară, de la Uniunea Scriitorilor sau de la Academia Română, recomandare pe care nu a primit-o de nicăieri, niciodată. Folclorul universitar și scriitoricesc spunea că România trebuie să aștepte să ia mai întâi tovarășul Premiul pentru Pace sau tovarășa pentru Chimie și mai apoi nu are decât să-l ia și Nichita pentru Literatură. În tot cazul, după ce am luat premiul, am trimis pe e-mail o scurtă scrisoare ironică pe adresele conducerii Universității și ale unor colegi prieteni, în care le-am mulțumit tuturor celor care m-au sprijit afectiv, dar și celor care mi-au pus piedici efectiv, pentru că în această situație am primit recomandarea din partea Institutului de Filosofie al Academiei Române și astfel șansele mele de a lua premiul Academiei au crescut considerabil.
În baza statutului meu de universitar și a unei relative experiențe în derularea unor manifestări științifice, începând cu anul 2009, la solicitarea vechiului prieten prof. Simion Iuga am contribuit și eu la organizarea unui Simposion științific anual la Săliștea de Sus, ținut în fiecare an la date fixe înainte de Sfânta Maria, în zilele de 13-14 august, la care am fost prezent de fiecare dată. Inițial, s-a pornit cu forțe modeste, cu participarea unor cadre didactice din zonă și din Baia Mare și cu subiecte locale, prezentate fără a fi selectate cu o exigență deosebită. Dar lucrurile s-au schimbat radical din anul 2009, când a participat pentru prima dată acad. Valentin Vlad, vicepreședinte și ulterior președinte al Academiei Române. Meritul de a-l fi invitat și de-al fi convins pe acad. Valentin Vlad să vină la această manifestare de la Săliștea de Sus îi revine unui fost student de-al său originar din Săliște, prof. S. B. profesor la Colegiul Național „Regele Ferdinand” din Sighetu Marmației. Acad. Valentin Vlad era cu ascendețe maramureșene, după mamă cunoscută ca fiind originară din Borșa, fată de preot născută Timiș, iar după tată, Vlad, cu presupusă ascendență sălișteană. Apoi, acad. Valentin Vlad a avut meritul de a atrage la Săliște și pe alți colegi de-ai săi: acad. Alexandru Surdu, fost vicepreședinte al Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop, actualul Președinte al Academiei Române, Acad. Emil Burzo, Președinte al Filialei Cluj a Academiei Române, Acad. Petre T. Frangopol, Membrii Corespondenți ai Academiei Române Ion Pop și Mircea Dumitru și apoi multe alte personalități științifice și culturale de primă mărime, din diferite domenii. Și uite așa ne-am pomenit că noi, săliștenii, trebuie să patronăm una dintre cele mai importante conferințe științifice de nivel național.
Pe de altă parte, a fost și meritul și inteligența localnicilor. Primarul, a susținut inițiativa nu numai în vorbe ci și material, iar profesorul Simion Iuga a a avut ideea fermă, la care a ținut morțiș, de a tipări lucrările în volum. Au ieșit, până în 2024, un număr de patrusprezece volume, de reală valoare științifică. Au fost multe manifestări științifice de acet gen după care nu a rămas nimic, dar după Simpozionul de la Săliște rămâne deja un raft de bibliotecă. În aceste volume au fost reunite texte semnate de Acad. Ionel Valentin Vlad, Acad. Ioan-Aurel Pop, Acad. Emil Burzo, de către cercetători ai Academiei Române Adrian Rezeanu și Dumitru Loșonți, de către universitarii de la toate universitățile importante ale României, precum: Emil Constantinescu, fost președinte al României, Dan Dungaciu, Victor Bârsan, Vasile Iuga (București), Vasile Frățilă (Timișoara), Daniel David, Mihaela și Sandu Frunză, Flaviu Călin Rus, Eugen Băican, Vasile Timiș, Nicolae Gudea, Iulia Grad (Cluj), Cristina și Nicu Gavriluță (Iași), Gheorghe Șișeștean și Ioan Godea (Oradea), Timur Chiș (Constanța), Ștefan Vișovan (Baia Mare), cercetători de la diferite instituții, precum Ioana și Mihai Dăncuș, Livia Ardelean, Elisabeta Dobozi-Faiciuc și mulți, foarte mulți profesori și intelectuali din Maramureș și din afara lui.
Dat fiind prestigiul deosebit de care a ajuns să se bucure Simpozionul de la Săliștea de Sus pe plan național, în februarie 2018 Prezidiul Academiei a acordat egida Academiei Române pentru Centrul de Cercetări intitulat „Cultură și Civilizație Românească în Maramureș”, cu sediul în Săliștea de Sus. Sub această egidă, am publicat și eu trei cărți, au fost publicate două volume cu lucrările Simposionului din 2018 și 2019, precum și o monografie a Școlii din Săliștea de Sus, semnată de prof. Dumitru Chiș, fost director al Școlii. Pentru implicarea în organizare, pe data de 13 august 2018, în cadrul Conferinței științifice anuale, mi s-a conferit titlul de Cetățean de onoare al orașului Săliștea de Sus. Prezentarea de tip Laudatio mi-a fost făcută, cu o deosebită căldură, pigmentată de amintiri personale, de către Acad. Alexandru Surdu. Recunosc că acest titlu de cetățean de onoare m-a emoționat și m-a bucurat foarte mult.