Husserl ne-a obișnuit să delimităm – plecând de la observația că viaţa noastră depinde de lume, dar are de a face nemijlocit doar cu o parte a lumii – ceea ce a numit „lumea vieţii trăite (Lebenswelt)” (Ideen zu einer reinen Phänomenologie und phänomenologischen Philosophie, Max Niemeyer, Tübingen, 1993, p. 7). El se referea la viaţa trăită în coordonate oarecum inevitabile, date fiind echiparea noastră anatomo-fiziologică și confruntarea cu un mediu înconjurător natural cu anumite caracteristici.
Discipolii lui Husserl au circumscris „lumea trăită a vieţii (Lebenswelt)” ca „realitatea de la sine înţeles a vieţii umane”, trăită de oameni în viaţa de zi cu zi. „Prin lumea trăită a vieţii trebuie înţeles acel domeniu al realităţii pe care maturul conştient şi normal îl găseşte ca pur şi simplu dat în atitudinea intelectului uman sănătos” (Alfred Schütz, Thomas Luckmann, Strukturen der Lebenswelt, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1979, Band I, p. 25). Domeniul include obiecte naturale, dar şi intersubiectivitatea, pe fondul transmis de istorie. Multe evenimente care ne afectează viața se petrec în „sistemele” societății și în „societate”, cu tradițiile ei, dar în „lumea trăită a vieții Lebenswelt)” ne aflăm continuu, încât ea pretinde o abordare distinctă.
Să observăm de la început că azi „lumea trăită a vieții (Lebenswelt)” este sub asalt. S-au schimbat hrana, condițiile de viață și durata vieții, unele preocupări vizează schimbarea corpului obținut la naștere, altele chiar a condiției umane. După „antiumanismul teoretic”, acum și „transumanismul” cere participarea la decizii.
Pe bună dreptate, autori cu o bună formație științifică și jurnalistică atrag atenția că, fie și pe fondul realizărilor remarcabile în materie de bunăstare, îngrijire a sănătății, condiții de muncă și de viață generale, „viața a devenit dificilă” (Christina Berndt, Resilienz. Das Geheimnis der psychischen Widerstanskraft, DTV, München, 2023). Cel puțin trei aspecte le găsesc, la rândul meu, proeminente.
Siguranța veniturilor, pregătirea pentru competiția profesională, promovarea echității, promovarea de inițiative proprii, grija față de cei apropiați, mai ales pentru cei în vârstă, găsirea educației copiilor care să le asigure viitor, educarea celor apropiați, apărarea libertăților, drepturilor și dreptății ne solicită mai mult ca odinioară.
Participarea la comunicarea generală, presiunea mediului profesional, administrativ, decizional, luarea în considerare a opiniei celorlalți, înmulțirea motivelor de insatisfacție, regrete, neliniște, tristețe, nemulțumire, furie ne țin viața sub presiune.
Clima amenință deja cu răspândirea de noi viruși și maladii, sănătatea este mai mult decât altădată expusă accidentelor, pierderea jobului este facilitată de noile economii. Criza de energie, accidentele de circulație, războiul creează pericole la tot pasul.
Niciodată viața nu a fost fără solicitări, presiuni și pericole. Acestea sunt însă mai mari decât în cazul generațiilor anterioare.
Caracterizările ce s-au dat societăților în care trăim sunt severe. Mereu actualul Max Weber a întrevăzut o societate aidoma unei „carcase tari ca oțelul a supunerii”. Mai recent s-a vorbit de „societatea asimetrică” (Coleman), ”societatea vidului valorilor” (Lipovetsky), „societatea cinică” (Sloterdijk), „societatea riscului” (Beck), „societatea haotică” (Vattimo), „societatea invizibilă” (Innerarity), „societatea minciunii” (George Serban), „societatea narcisică” (Maaz), „societatea turbulenței” (Greenspan), „societatea indiferenței” (Slama), „societatea infantilă” (Viatteau). Am propus diagnoza „societății nesigure”, având în vedere intrarea pe nesimțite într-un tip de societate dinamică, cu multe oportunități, desigur, cu promisiuni, cu viitor, dar care aduce în față nesiguranța: nu se poate păși în realitate fără a păși în nesiguranță (A.Marga, Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016). Aceasta își pune amprenta asupra oricărei acțiuni.
Spre a face intuitivă teza, observam că „în jos”, natura nu mai oferă siguranță, în urma atâtor intervenții biochimice în corpul ei; „în sus”, mințile nu mai oferă analize sigure, fiind dominate de vederi parțiale și scurte; în jur, nici economia, nici administrația, nici politica, nici cultura nu mai oferă puncte de sprijin ferme. „În afară”, ceea ce ne înconjoară nu mai are coerență și regularitate: ne așteptăm ca progresul veniturilor să pacifice oamenii, ca procedurile să regularizeze societatea, ca mijloacele de transport să reducă accidentele, ca producția de medicamente să reducă maladiile, ca ridicarea nivelului de școlaritate să sporească nivelul profesional. Nu se petrece nici una dintre acestea în mod indiscutabil și fără sincope. „În interiorul nostru”, ne așteptăm ca mai multă informație să ne aducă mai multă satisfacție, mai mult respect pentru altul să fie reciproc, mai mult sprijin să fie simetric, mai multă încredere în ceilalți mai puțină decepție. Nici vorbă de vreo regularitate.
Numai că „societatea nesigură” a devenit între timp și mai nesigură decât era, odată cu criza valorilor organizatoare din societate pe care-o trăim în ultimele decenii. Cooperările care mai erau acum douăzeci de ani au fost înlocuite cu subminarea celuilalt, democrația a fost subordonată relațiilor de putere, morala a devenit comercială, forța armelor a devenit noul argument, iar înarmarea noul miez al politicii, omul de cuvânt, gentlemen-ul este tot mai ezitant și aproape că dispare. Oamenii își fac unii altora rău pe scară mare din convingeri generate de propagandă și în mod organizat.
În această situație se ridică întrebări profunde. Vreau să articulez o abordare conceptuală pentru a le face față. Plec de la un fapt – urcarea în centrul dezbaterilor asupra societăților actuale a rezilienței și distopiei (1). Lămuresc apoi factorii asociați rezilienței (2) și o reconstruiesc rațional în „lumea trăită a vieții (Lebenswelt)” (3). Proiectez asupra rezilienței și distopiei învățături derivate din diferențierea rațiunii în acțiuni, raționalități și tipuri de cunoștințe diferite (4). Lămuresc detaliat într-un material următor emergența distopiei actuale și reacția rezonabilă la ea.
1.Un concept nou și-a extins folosirea în vocabularul acestor ani. Este vorba de reziliență. Știm din fizica corpului solid că prin aceasta se înțelege o caracteristică a comportării materialelor, ce se măsoară ca raport între lucrul mecanic de care este nevoie pentru a rupe un obiect și aria secțiunii ruperii. Ne imaginăm, de pildă, că structura unui avion este calculată încât să reziste la decolări și aterizări, oricâte șocuri ar trebui să înfrunte.
Generațiile mai vechi au studiat reziliența doar la fizică. Termenul a fost preluat în psihologie și „dezvoltarea personalității”, în alte discipline sociale, și aplicat în studiul persoanelor care trec prin situații provocative, dar rezistă. Azi se discută despre reziliență drept capacitate de revenire la forma inițială a unui obiect după lovire sau capacitate de revenire la normal a unui organism.
Provenit din verbul latin resilire („a se retrage sau a sări înapoi”), reziliența se referă acum în esență la capacitatea noastră ca oameni de a ne adapta sau de a depăși adversitățile. Ea este definită drept „tăria sau capacitatea de a reveni în forma și poziția originară, după ce a fost îndoit, comprimat sau întins” sau „capacitatea de a se reface ușor după o boală, depresie, mizerie sau alte fenomene dăunătoare asemenătoare” (Mattew Johnstone, Resilienz. Wie man Krisen übersteht und dann wächst, Kunstmann, München, 2015). Cercetări recente spun că „acest concept descrie capacitatea de a putea trece peste o fază dificilă în viața ta fără mari daune în consecință (Jens Heuchemer, Mentale Stärke und Resilienz…, Remote, Fort Lauderdale, Fl., USA, 2024, p.9). Psihologii vorbesc de buna dezvoltare personală în ciuda pericolului social, păstrarea competențelor în pofida stresului continuu și recuperarea după o traumă.
Urcarea rezilienței printre termenii solicitați astăzi spune ceva despre schimbarea lumii. Multă vreme societățile moderne au alimentat discuția privind ce este de făcut pentru a evita anomia, exploatarea, înstrăinarea, represiunea, dictatura, și alte anomalii sociale. Beletristica, științele sociale și conflictele politice din ultimele două secole sunt probă. Acum, odată cu tematizarea rezilienței, optica asupra societății se schimbă: accentul decisiv trece pe rezistența persoanelor, comunităților și instituțiilor la lovituri și alte afectări și refacerea după acestea. Orientarea spre viitor capătă acum un accent defensiv.
Aplicarea rezilienței în noi domenii face necesară elaborarea mai departe a conceptului, dincolo de componentele psihopedagogice. Se trece prea rar dincolo de acestea, or întregul „vieții trăite (Lebenswelt)” este dincolo de optica psihopedagogică. Din aceasta nu rezultă o înțelegere a comunităților și instituțiilor, căci, această optică, oricât ar fi elaborată, explorează experiența individuală, dar insuficient interacțiunile din societate.
În orice caz, viața noastră se asigură prin intermediul multor reziliențe. Azi sunt delimitate și discutate, de pildă, „reziliența fizică” – ce constă în capacitatea de a se păstra fizic în pofida adversităților, „reziliența mentală” – ce se referă la modul în care facem față situațiilor fără a ne lăsa copleșiți, „reziliența emoțională” – ce se referă la modul în care ne gestionăm sentimentele atunci când întâlnim situații dificile, „reziliența teoriilor” – capacitatea acesteia de a face față experimentelor.
Se vorbește prea puțin astăzi de „reziliența în lumea vieții trăite (Lebenswelt)” sau capacitatea de a păstra ceea ce este de la sine înțelesul vieții. În definitiv, susținută de schimbări profunde în tehnologie – în electronică și în biologia sintetică – „lumea vieții trăite (Lebenswelt)” este provocată acum direct la schimbări radicale: fiecare clipă a vieții este colonizată de comunicații, aglomerația este cotidiană, hrana se schimbă, conținutul vieții devine altul. În plus, nu este posibilă „reziliența în lumea vieții trăite (Lebenswelt)” fără „reziliența instituțională” – ce constă în capacitatea unei instituții de a se păstra în pofida forțelor ce vor să o desfacă, și „reziliența comunitară” sau capacitatea comunității de a-și păstra identitatea.
Aceste capacități, dar și ceea ce le pune la încercare nu țin doar de experiența individuală – în definitiv, o mulțime de indivizi pot chiar trăi sentimentul împlinirii lor, dar comunitatea și instituțiile lor să fie în criză. Reziliența acestora nu este conferită doar de indivizi, ci și de ceea ce izbutesc asocierile și organizările lor. Un stat, de pildă, este rezilient prin capacitatea de integrare a comunicativă a cetățenilor, nu doar prin vederile unora sau altora dintre indivizi.
Iar în condițiile unei socializări accentuate a vieții, actuala cultură psihopedagogică nu este suficientă nici măcar pentru reziliența psihologică de astăzi. Această cultură este provocată, la rândul ei, de tot ceea ce ține de maladiile vieții statului de azi (A. Marga, Statul actual, 2021) și se cere întregită cu una juridică-economică-sociologică-filosofică rezultată din analiza patologiei instituționale de azi.
Pe de altă parte, anomiile statelor, practic lovirea unor oameni de către alți oameni, de la manipulări la interdicții și suprimarea vieții lor, este azi reținută sub termenul de distopie. Grecescul „dystopia” desemnează de la origini situația în care ceva care nu este la locul lui – și nu este în starea normală. Doi dintre gânditorii modernității – Jeremy Bentham, într-un demers de organizare „rațională” a vieții bisericii și enoriașilor (Church-of-Englandism and its Catechism Examined, 1818), și John Stuart Mill (England and Ireland, 1868), într-un demers pentru a face avantajoase ambelor părți relațiile lor – au concentrat atenția asupra statului. Ei au consacrat distopia cu semnificația de „guvernare rea (bad gouvernment)”, ca ceva opus, în orice caz, utopiei.
Nici distopia nu mai este marginală în discuția despre societățile în care trăim. Și acest termen ne spune ceva despre schimbările ce au avut loc: societatea modernă, sigură odinioară de sine, își însușește constatarea că viitorul este cu riscuri și deschis. Optica ei s-a schimbat în direcția conștientizării pericolelor. Căutarea viitorului este acum însoțită de îngrijorare.
Și conceptul distopiei se cere adus la nivelul experiențelor de azi. Ce ferește în definitiv un stat de distopie? Intrăm inevitabil, cu asemenea întrebare, pe un teren al evaluărilor, disputat. Asumând statul ca promotor al binelui public, pun, în filosofia politică pe care o apăr (vezi A.Marga, Statul actual, Meteor Press, București, 2021; A. Marga, Soarta democrației, Creator, Brașov, 2022), accentul pe: libertăți și drepturi individuale intangibile; legislație valabilă pentru toți cetățenii; selecția meritocratică a decidenților; diviziunea și controlul reciproc al puterilor în stat; control în principiu continuu al aleșilor de către cetățeni; aparat judecătoresc sub control public; dezbatere publică asupra chestiunilor de interes general și decizii cu argumente; suveranitatea statală; prelucrarea oportunităților aduse de dezvoltare din aceste puncte de vedere.
Ce ferește situația internațională de distopie? Astăzi, în condițiile schimbării lumii din deceniile globalizării, este clar că, de pildă, fără suveranitatea națională; asumarea de sine a națiunilor civice; cooperare în serviciul dezvoltării fiecăreia; drept internațional stipulat în tratate recunoscute de parlamente reprezentative; cooperare a țărilor în organizații internaționale recunoscute, nu se evită crizele.
Dar, cu temele rezilienței și distopiei în avanscena discuțiilor, nu cumva în societățile noastre sunt multe lucruri care nu sunt la locul lor, dar mai și lovesc oamenii? Întrebările care se pun inevitabil sunt: se trăiește oare sub lovituri? de unde vin acestea? trebuie trăit sub lovituri? ce șanse de evitare a distopiei există?
2.Să plecăm de la experiența nemijlocită a vieții, pe care o cercetează psihologii și pedagogii. Reziliența este concepută de ei ca rezistență la ceea ce viața ne rezervă fiecăruia: stress, frustrări, pierderi. Ea este reacție elastică, plecând de la experiența copilăriei, când prin coreglare cu părinții și educatorii noștri, devenim mai acomodați cu solicitările ce ni se adresează. Se și consideră că ar fi condiții ale rezilienței conectarea cu alți oameni sau prietenia, păstrarea sănătății fizice și emoționale, sănătatea cugetării proprii în orice împrejurare, identificarea unui sens în ceea ce se petrece și în propria situație – care sunt din capul locului la îndemâna fiecăruia dintre noi. Sunt socotiți rezilienți cei care folosesc eficient resursele la care ajung păstrându-și autonomia, fie și în circumstanțe dificile. Persoana rezilientă traversează contexte nefavorabile rămânând ea însăși.
Studiile de psihopedagogie și medicină din zilele noastre au inventariat „factori asociați cu reziliența psihologică” a individului. În această serie specialiștii amintesc „Familia, comunitatea și prietenii care ne oferă afecțiune, sprijin, încredere, încurajare; Capacitatea de a gestiona propriile emoții, trăiri și impulsuri; Atitudinea pozitivă și speranța; Imaginea pozitivă despre sine, alegând rolul de persoană luptătoare în schimbul celei de victimă; Încrederea în sine și în abilitățile proprii; Capacitatea de a face planuri realiste și de a le aplica; Abilități bune de comunicare și de rezolvare creativă a problemelor; Stabilirea unor obiective cu sens, importante pentru noi; Menținerea contactului cu propriile nevoi și dorințe; Umorul ca formă de detașare; Flexibilitate în fața schimbării”. Studiile de specialitate fac și recomandări, de care este plină literatura de azi a rezilienței.
Dar dacă se vorbește de factorii asociați rezilienței atunci este inevitabilă întrebarea: de ce reziliența este în discuție? Altfel spus, de ce s-a ajuns la tematizarea rezilienței? Sau, mai simplu: este reziliența atât de lovită încât este șubrezită?
Se vorbește prea puțin de factorii în stare să întrețină oricare dintre reziliențe, căci aceștia sunt mai profunzi, iar descriptivismul nu-i poate capta. Este o cerință a explicației să recurgă la date factuale, dar acestea nu se lasă reperate în întregime empiric, căci nu tot ceea ce intră în explicația fenomenelor cade sub percepții.
De aceea, în cunoaștere, în cazul rezilienței, descrierile de stări de lucruri trebuie complementate cu răspunsul la întrebarea: cum este posibilă reziliența? Iar această întrebare antrenează cu sine întrebarea: de unde vin loviturile, provocările la adresa rezilienței? Și, mai mult, întrebarea: cum este posibilă o societate fără lovituri?
Obținem un răspuns mai bun la aceste întrebări pe calea „reconstrucției raționale” – înțelegând prin acest procedeu identificarea și modelarea rațională de factori plecând de la o situație dată. John Raws o folosește „as unifying idea by which our considered convictions at all levels of generality are brought to bear on one another so as to achieve greater mutual agreement and self-understanding” (Collected Papers, Harvard University Press, 2001, p.402). De această modelare depinde atingerea obiectivelor noastre.
Trăim, în definitiv, în societăți rezultate din modernizare, aceasta fiind ea însăși rezultat al unor inițiative în care rațiunea a fost și a rămas călăuza. Numai că o situație nouă nu ar trebui ignorată: azi multe acțiuni și aserțiuni sunt raționale, dar se cer chestionate din punctul de vedere al consecințelor. De pildă, Karl Popper a lansat deviza „democrație versus autoritarism”, care în abstract sună inatacabil, dar, lipsită de o analiză factuală, duce tot la autoritarism, fie și sub altă culoare.
Abordarea popperiană, astăzi influentă, este depășită de postulatul culturii moderne, conform căruia ceea ce este rațional trebuie să fie și moral. Cum facem însă față acestui imperativ? Sunt de părere că nu mai putem reduce ceea ce este rațional la prestația subiectului și nici nu putem atribui raționalitate doar unui singur tip de acțiuni și cunoștințe.
3.Este de observat că în societatea modernă, rațiunea („gândirea”, „Denken”, „thinking”,„pensée”, în unele echivalări) a fost și rămâne mai mult decât o facultate de cunoaștere – alături de sensibilitate, intelect, inteligență, imaginație. Ea ține, firește, de mintea omului, dar include o viziune asupra realității și un proiect al „lumii trăite a vieții (Lebenswelt)”, al „sistemelor” și al „societății” în întregimea ei. Cine îmbrățișează rațiunea își asumă o lume regizată de cauze și ordonată de legi a căror cunoaștere este indispensabilă, în care bunăstarea, libertatea și drepturile individuale, respectul proprietății, economia concurențială, legalitatea, democrația în decizii de interes public, suveranitatea statului, cooperarea națiunilor sunt repere. Rațiunea este și voință de rațiune.
Și în privința rațiunii se învață din experiențe. Una din lecțiile majore ale ultimelor două secole este aceea că rațiunea nu se lasă redusă la un singur fel de a fi rațional (A. Marga, Raționalitate, comunicare, argumentare, 1992). Aceasta din motivul fundamental că în efortul de a-și asigura ființarea umană oamenii de rezolvat un singur fel de probleme. După datele care sunt reunite la această oră pe baza experiențelor consemnate cultural, problemele sunt diferite, ireductibile la una sau unele.
În definitiv, ce avem a atinge ca oameni care am deschis ochii asupra lumii în condițiile modernității? Putem răspunde cu o simplă listare. Este vorba despre: hrană și adăpost; evitarea durerii, tămăduirea și rezistența la boli; facilitarea muncii și evitarea muncii ca trudă; răsplata echitabilă a muncii; relație cu altul și dreptatea în această relație; ajutorarea dezinteresată în caz de nevoie; participarea la decizia care-ți afectează viața; libertatea personală; absența dominației și asupririi; acces la învățătură; iubire; obținerea frumosului. Toate se înalță din „lumea trăită a vieții (Lebenswelt)”.
4.Cum se ating acestea? Răspunsul este că aspirațiile vieții umane se satisfac prin acțiuni felurite, pe humusul tradițiilor culturale. Știm de la Hegel că pentru o reproducere a vieții care să fie și culturală și umană este nevoie de „muncă”, „interacțiune”, „limbă”, știm de la Max Weber că este nevoie de „acțiune rațională în raport cu un scop” și de „acțiune rațională în raport cu o valoare”, știm de la Habermas că este nevoie de „acțiune instrumentală”, „acțiune strategică”,„acțiune comunicativă”, „acțiune dramaturgică” și reflexivitate. Știm multe de la alți autori.
Sunt de părere că ne reproducem uman și cultural viața recurgând la o diversitate de acțiuni. Adică la „acțiune instrumentată”, „acțiune strategică”, „acțiune dramaturgică”, „acțiune etică”, la care mai trebuie adăugate „acțiunea reflexivă” sau „emancipativă”, „raportarea la absolut”, ca tot atâtea acțiuni ireductibile. Tipurile de acțiuni se conturează pe măsura evoluției culturale.
Să le ilustrăm succint. O acțiune este „instrumentală” atunci când are ca scop controlarea unei realități sau producerea a ceva, când ia ceea ce este în jur ca obiect și mobilizează orice mijloc pentru atingerea scopului. De exemplu, ararea unui câmp în vederea unei producții agricole. O acțiune este „strategică” atunci când într-o situație cu mai multe alternative se face calculul acestora și se decide îmbrățișarea uneia, cu toate implicațiile și urmările. De exemplu, acțiunea unui politician pentru amnistie și grațiere. O acțiune este „comunicativă” atunci când se urmărește înțelegerea cu altul în vederea atingerii unui obiectiv, celălalt este luat ca subiect și se procedează la schimbul de informații. De exemplu, acțiunea celui care prezintă spre dezbatere rezultatele unei cercetări științifice. O acțiune este „dramaturgică” atunci când scopul este autoprezentarea în vederea recunoașterii de către ceilalți. De exemplu, acțiunea candidatului într-o adunare electorală. O acțiune este „etică” atunci când scopul este etalarea unei solidarități dezinteresate cu o persoană în numele unei valori. De exemplu, ajutorarea unei persoane aflate în dificultate. O acțiune este „reflexivă” sau „emancipativă” atunci când scopul este găsirea într-o situație dată a unor posibilități mai bune de manifestare a oamenilor. Exemplu este elaborarea unui studiu asupra alienării. O acțiune este „raportare la absolut” atunci când scopul este dobândirea unei asigurări, în cazul maxim a mântuirii, în raport cu atotstăpânitorul universului. De exemplu, rugăciunea la biserică.
Ponderea acțiunilor amintite ține de nivelul de civilizație. Măsura în care politica – care este astăzi subsistemul conducător de evoluție printre subsistemele societății moderne târzii – le preia și ponderea pe care le-o recunoaște este indiciu al maturității culturale. Bunăoară, o politică redusă la „acțiuni instrumentale” și „strategice” nu are cum să fie democratică. Una care ignoră „acțiunile reflexive” este inevitabil dogmatică. Cea care exclude „acțiuni dramaturgice”, „etice” și „acțiuni reflexive” este cel mult tehnocratică. În orice caz, putem obține o tipologie a deciziilor care ne fasonează existența folosindu-ne de tabloul acțiunilor necesare și suficiente pentru a ne reproduce uman viața.
Nu avem astăzi la dispoziție un tablou al cunoștințelor și științelor ce aspiră la statutul de științe, dar îl putem articula plecând de la delimitarea acțiunilor și luând în seamă un fapt indubitabil: cunoașterea are ca „prealabil” acțiunile și satisface un sens determinat, specific. Aceasta este imanent cunoștințelor. Avem astfel „științe analitico-experimentale” – care explică prin legi cauzale și corelații funcționale; „științe strategico-analitice” – explică la fel în perspectiva unui scop de atins; „științe istorico-hermeneutice” – ce au ca obiect comunicări și explică recurgând în cele din urmă la comprehensiune; „științe dramaturgice”- care oferă strategii ale inserării subiectului în realitatea vieții; „științe reflexive” – care dezvăluie realitatea de dincolo de ideologii și propagande; „disciplinele raportării la absolut” – care explicitează absolutul și prescripțiile atingerii lui.
Avem, cum știm bine, științe ce constau în abordări formalizate – logica și matematica. Ele servesc diferitele științe prin ramificări proprii corespunzătoare și rămân instrument (organon) al celorlalte științe.
Nu este decisiv dacă toate științele enumerate sunt științe în sensul riguros, cum sunt socotite azi, în continuare, „științele analitico-experimentale”. Fiecare dintre aceste științe generează cunoștințe după ce se folosește de anumite metode înăuntrul rațiunii însăși.
Esențială este împrejurarea că raționalitățile încorporate de aceste științe sunt diferite, fiecare măsurându-se la criterii proprii. Avem „raționalitate instrumentală”, care se măsoară în eficiență, „strategică”, care se măsoară în atingerea scopului, „comunicativă”, care se măsoară în înțelegere, „ dramaturgică”, care se măsoară în autenticitate, „reflexivă”, care se măsoară în emancipare, și „raționalitate în raport cu absolutul”, care se măsoară în devoțiune. Fiecare raționalitate are criteriul ei.
Observând diferențierea acțiunilor, cunoștințelor și raționalității, este din capul locului trimisă în muzeu distincția ce se face azi între „rațional” și „irațional” în numele pretinsei „științe” unice. În fapt, cu „rațiunea”, „raționalitatea”, „raționalul” suntem după o evoluție istorică care nu ne mai permite decât cu prețul ignorării tabloului științelor să blamăm ca „irațional” tot ceea ce excede o știință sau alta. Programul „științei unitare” a eșuat demult.