Consiliul
Județean Cluj
Irealul. Mistică și transcendență

În toată vaguitatea lui, Irealul – spațiu exclusiv al spiritului, lipsit de constrângerile legității – rămâne totuși un domeniu al ipotezelor, orizont al așteptărilor, al reprezentărilor mistice, prezumție a potențialului nerelevat, dar căruia, prin raportare la Realitate, fără să ofere date structurale conective cu aceasta, i se pretind ordonări și soluții. Irealul infirmă sau confirmă, precede ori poate continua adevăruri din Realitate. Cum el nu posedă un metalimbaj propriu, referențialul său se coboară de fiecare dată în limbajul Realului. Cel mult, prin sfera noțiunii, Irealului i se pot avansa structurări corespunzătoare ipotezelor și așteptărilor rațiunii – singurul criteriu de ierarhizare a lui rămâne unul de împrumut; cel după natura adevărurilor sale. Într-o astfel de nevoie a rațiunii, el cuprinde: (a) mistica teistă (dogmatizată), (b) mistica profană sau a deșertăciunii existențiale (utopii, năluciri, refulări subconștiente) și (c) proiecții ale aspirațiilor superioare (intuiții, premoniții, transcendențele științelor, presentimente), în rest poate fi numit haos, vid, noncreat. Spațiu dogmatic și al dogmatizării, Irealul, din punct de vedere al rațiunii pure, în definitiv, nu are nicio vină funcțională pentru eșecurile cu care se pot solda explorările oricăror rațiuni exterioare lui chiar și când acestea țin de credință, de interpretările ei sistematice care pot atrage insuccese ale așteptării și chiar consecințe în viața reală; experiențele noastre, pentru orice credință, nu sunt decât legate de Realitate.
Școala filosofică hindusă Visiștādvaita, de pildă, afirmă cunoașterea care rămâne iluzorie cât timp nu se verifică în viață în același chip cum se percepe Realul (Yathārta-khyāti). Școala Advaita, din același orizont de gândire oriental, socotea că Adevărul se cunoaște doar pe calea raționamentului (Yukti), a simțurilor (Sruti – cuvântul auzit, revelat), precum și prin experiență (Anubhava). Diferențele de viziune și de interpretare dintre filosofiile occidentale și cele orientale (le avem în vedere aici predilect pe cele vedice) nu pot fi decât semnificative până și atunci când pleacă de la aceeași premisă: vaguitatea Irealului și definirea lui ca spațiu exclusiv spiritual (în filosofiile occidentale), respectiv dublul adevăr (siva-sakti) al Școlii Sākta sau sūnya școlii buddhiste Mādhyamika (non-existența, neființa, vidul). Sigur este că atât în Orient, cât și în Occident, Irealul a permis înainte de toate structurarea și dogmatizarea credințelor religioase, teama de păcat inspirată de rigorile eticii divine și, în consecință, reductibilitatea irealului mistic la Bine și Rău (ca în teoriile lui Nietzsche și Leibniz). Ulterior, dogma se formulează conceptual ca adevăr revelat, atemporal, susținut cu convingere de o scriptură corespunzătoare, stabilă, prin care capătă caracter ecleziastic în scopul revalidării adevărului său biblic pe temeiul coerent al argumentelor de tip credo, iar nu de tip cogito ca în filosofia carteziană. Biserica lasă tradiția deschisă dezvoltării dogmatice pentru capacitatea ei spirituală, pentru reflexia teologică prin care performează o epistemologie proprie, cu un limbaj propriu și cu o metodologie specifică. Scopul misticii rămâne neabătut cel al stabilirii comuniunii dintre om și Dumnezeu; tradițiile, în acest context, adaugă și alte realități de dincolo de percepția empirică, de dincolo de rațiunea și cunoașterea intelectivă. Această ascensiune în irealul mistic nu a putut ocoli, într-o primă fază, teismul și Dumnezeul perceput ca ființă vie, exterioară lumii, cu voință absolută, unic, dar de altă esență decât lumea pe care a creat-o. S-au remarcat de timpuriu preocupările în mistica teologică datorate părinților capadocieni. În teologia lui mistică, Nichifor Crainic (Cursul de mistică) realiza, la noi, o primă sinteză a acestor probleme atât de nuanțate, date fiind numeroasele abordări, opinii, interpretări pentru spiritualitatea ortodoxă mai ales în ce privește tradiția, Crainic „săvârșind o adevărată restaurare a teologiei românești” în sensul deschiderii spirituale a omului spre infinitul cugetării, după remarca profesorului Dumitru Stăniloae.
Omul, indiferent de cultura sa, manifestă, după cum s-a putut proba, un interes particular special pentru problemele sufletului, iar pe seama credințelor lui a putut întreține reprezentări de natură existențială în măsură să răspundă întrebărilor cruciale ale vieții. Aceeași problemă a sufletului este prezentă la orice civilizație și în tot timpul de la contemplație până la escatologie. Așa, de pildă, paradigma semantică a conceptului trece în filosofia vedică de la ipostaza de suflu (Prāna) la cea de sine (Atman) cu diferențieri funcționale în condițiile în care textele vedice propun cinci funcții vitale: Prāna rămâne suflul care se manifestă pe toate planurile, respectiv în Apana (viața inferioară), în Udana (viața ascendentă), în Samana (energia subtilă care reglează anabolismul) și în Vyana (energia subtilă de apărare). Retragerea din trup a acestui suflu este comună mai tuturor credințelor. La greci, sufletul este legătura cu viața (psyche) în atomismul lui Empedocle; suflet unitar, dar și suflet al lumii (kinoun) la Platon (în Phaidon); suflete individuale la Plotin (în opoziție cu natura – physis); hexis, dar și kinesis la Aristotel acoperind frecvent latura intelectuală a ființei (nous) și se pune inevitabil problema nemuririi sale (pathos). Ori odată cu sufletul, Irealul, ca plan neutru al reflectării și ca atribut al ei, se află la interferență cu Realitatea după cum se văd lucrurile prin cercetările funcționalismului american, însă rămâne transcendent prin conținut.
Acest termen se referă doar la situarea adevărurilor ireale dincolo de orice domeniu dat, dincolo de lumea materială. Termenul, începând din scolastică, se referă la atributele extracategorice ale ființei și ajunge la Kant să desemneze ceea ce se află dincolo de limitele cunoașterii. Odată cu existențialismul, se referă la intenția omului de a-și depăși condiția inițială, iar în fenomenologie se referă la rezultatul datului obiectiv ca intenție a conștiinței sau ca intuiție. Matematica, al cărei criteriu se reduce la număr, vorbește și ea despre transcendentalitate în cazul numerelor care nu pot fi rădăcina unui polinom cu coeficienți raționali. Un număr complex este numit transcendent dacă nu este un număr algebric; cazul numerelor transcendente cele mai cunoscute – π și e, dar și cazul funcției logaritm. Ori aici nu mai poate fi vorba despre mistică. Psihanaliza post-freudiană evocă și ea transcendența și transcendentalul prin intermediul câmpului psihic transpersonal al conștiinței, dar și prin intermediul inconștientului colectiv sau prin psihologiile abisale. Revenind la definirea riguroasă a Irealului, nu se poate trece cu ușurință de la neutralitatea conceptului la conținutul său metafizic – o imposibilitate teoretică atât timp cât nu se poate spune că Irealul este deja cunoscut și nu conține contradicții. Definirea conceptualistă, în acest caz, n-ar putea fi decât de tip relațional, însă Irealului i se pretinde o definiție normativă, operațională, predicativă, ostensivă și de precizare, iar în cadrul conceptului respectiv abstactizările și generalizările, asemenea sintetizării și transformării unor idei privind sfera conceptului, nu sunt convingător conturate decât prin referiri la reprezentări ale fantasticului și la structurările mistice, ceea ce nu este de ajuns.
Dacă dogmele ar contura totuși un model de structură finalizat (calea unirii, ospățul împărăției și chiar energiile necreate, despre care scria Rudolf Steiner – 1894, încă deschise discuțiilor), mistica profană sau a deșertăciunii existențiale, cu utopiile, nălucirile și refulările ei, nu ar fi greu de ordonat mai apoi. Nici proiecțiile aspirațiilor superioare (în intuiții, premoniții, presentimente) nu epuizează toate posibilitățile categoriale (filosofiile orientale, mai vechi sau mai noi, ar putea conveni asupra lor în chip greu de anticipat) și, în consecință, acestea din urmă rămân și ele deschideri în măsură să adauge în Ireal adevăruri nebănuite, care să conducă ulterior la redefiniri de integrare sau de adaptare conceptuală.