Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mama

Mama

Elisabeta Bostan este singurul cineast român care s-a aplecat constat şi cu har asupra filmului cu, despre şi (nu numai) pentru copii. S-a impus internaţional în anii ’60 cu serialul cinematografic de Năică (Năică şi peştele, Năică şi barza, Năică şi veveriţa, Năică pleacă la Bucureşti), scurtmetraje pentru care a obţinut numeroase premii pe toate meridianele lumii. A ecranizat Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă (1965), ne-a purtat prin lumea de basm a unei minuni de copil, Veronica (Lulu Mihăescu), în două lungmetraje cuceritoare (Veronica şi Veronica se întoarce, 1973), a ecranizat liber, dar inspirat, romanul lui Cezar Petrescu Fram, ursul polar, dar şi-a dat măsura şi în muzicalul cu adolescenţi (Zâmbet de soare, 1988) sau în filmul de actualitate explorând tot universul adolescenţei, însă în latura sa dramatică (Promisiuni, 1985). A desfăşurat, în paralel, o intensă şi benefică activitate didactică în domeniu.
Reprezentativă pentru creaţia Elisabetei Bostan este coproducţia internaţională Mama (România / URSS / Franţa; premiera: 21 noiembrie 1977), fermecătoare feerie muzical-coregrafică, demonstraţie de măiestrie regizorală, dar şi de forţă a unei industrii cinematografice aflate în plină afirmare: „Mama nu este cu nimic mai prejos decât Pasărea albastră, superproducţia lui George Cukor inspirată de Maurice Maeterlinck. Filmul acesta reflectă şi resursele cinematografiei naţionale (combinate cu cele ale colaboratorilor străini) capabile de a realiza un asemenea proiect cu atâta risipă (în sensul bun al cuvântului) de mijloace. Astăzi, din păcate, o astfel de producţie pare o utopie. Privind retrospectiv, filmul românesc, fără Mama, ar fi fost mai sărac. Ar fi lipsit… ceva”1.
Capra cu trei iezi, basmul lui Ion Creangă, este doar un pretext pentru Elisabeta Bostan şi pentru scenarista Vasilica Istrate, colaboratoare constantă şi de bun augur a regizoarei. În fapt, ce vedem pe ecran este aproape o fantezie suprarealistă, „drapată” cinematografic într-o debordantă feerie muzical-coregrafică plină de farmec, cuceritoare, cu accente de-a dreptul postmoderne: „Dacă stăm şi ne gândim la acest Film, el pare o nebunie. El este chiar şocant. Puţini şi-ar fi imaginat personajele basmului în forma oferită de regizoare. O capră sexy, plină de temperament, un lup demn de un poster, chiar simpatic, nicidecum un personaj negativ, un papagal mai mult decât exotic, un măgar tragicomic şi tot aşa. Surpriza a fost de proporţii şi nimeni nu s-a mai gândit la povestea lui Creangă. Nici nu pot afirma pe de-a-ntregul că este vorba de o transpunere modernă. Nu, este vorba despre «altceva». În acest atât de relativ «altceva» intră ironie şi inteligenţă. Regizoarea (şi scenarista Vasilica Istrate) stăpânesc foarte bine regulile unui musical cu efect detonant. Miza este jocul, fantezia, culoarea, superbele costume, vocile impecabile şi nu morala «cuminţeniei şi ascultării părinţilor». Miza este o distribuţie internaţională în care în top se află Liudmila Gurcenko, Mihail Boiarski, Oleg Popov, George Mihăiţă, Florian Pittiş, Violeta Andrei”2. Dar Elisabeta Bostan are inteligenţa de a nu abuza de artificii narative, nu încearcă să construiască o „realitate” postmodernă pe care să ne oblige să o acceptăm volens nolens, limitativă şi exclusivistă, ci păstrează povestea cinematografică în „limitele” basmului cult: „Actorii se joacă «de-a personajele» şi convenţia nu-i va da niciodată spectatorului sentimentul identificării actor-rol. O distanţare extrem de preţioasă pentru că devine regulă a ceea ce înseamnă feeria şi dezvoltă inteligenţa unui actor în a se juca … Îl crezi sau nu-l crezi, nu are importanţă. Actorii te duc într-o lume plină de culori, plină de veselie, mergi alături de ei şi uiţi că în povestea lui Creangă capra era o biată ţărancă obosită de muncă, cărând pentru cei trei iezi-copii «drob se sare în spinare», în timp ce lupul este un cumătru ticălos fără pereche. Personajele povestirii lui Creangă, adevăratele personaje nu ar fi putut deveni «materie» de musical şi nici de feerie cinematografică”3. Faptul că filmul Mama îşi depăşeşte propriile limite este subliniat şi de către un alt comentator: „«Legea» în care se înscrie Mama (cu titlul internaţional Rock’n’roll Wolf) este aceeaşi după care judecăm un spectacol de rock opera sau unul de balet […] Gesturile şi mimica personajelor se supun acestor convenţii. Actorii oferă şi ei adevărate microrecitaluri […]”4, după cum „el [filmul] poate să placă ori să treacă neobservat în funcţie de sensibilitatea sa [a spectatorului] muzicală şi plastică, de dorinţa sa de a redeveni, preţ de câteva clipe, copil”5.
De altfel, capacitatea regizoarei de a se „detaşa” de rigorile genului, în speţă musicalul, şi de a construi riguros un basm cinematografic impecabil tehnic, a fost remarcată şi în cronicile de premieră: „Mama este conceput ca o dezlănţuire de fantezie, ca un spectacol ameţitor, şi aşa şi promite să fie încă din generic. Genericul fiecărui film închide în el o promisiune, mai mult sau mai puţin respectată mai târziu. Mama este un film care-şi respectă promisiunea. El este într-adevăr un spectacol fastuos, de o vitalitate uşor năucitoare, dar calculat cu băgare de seamă din scenariu, din regie, din imagine cât şi cum să fie fastuos, cât şi cum să fie năucitor. Regizoarea nu se lasă nicio clipă prinsă în capcanele genului, fantezia e bine sprijinită de o construcţie riguroasă, vitalitatea controlată pas cu pas, ţinută în frâu, un frâu liber, dar bine şi la vreme strunit, bine ferit de haos. Duioşia poveştii se topeşte pe nesimţite în umor, umorul face loc la vreme tandreţei, tandreţea alunecă nici nu ştii când într-un iureş de mişcare, de dans, dansul se opreşte brusc într-un micro-recital actoricesc […] filmul este făcut de către oameni care-şi respectă meseria şi pe cei pentru care o fac. Este un film de profesionişti ai genului, pentru care joaca reprezintă lucrul cel mai serios din lume”6.
Mama reprezintă un caz singular în cinematografia română. Filmul a fost realizat în trei versiuni: în limbile română, rusă, engleză, iar pentru cea de-a patra versiune, cea franceză, s-au filmat doar prim-planurile. De asemenea, la realizarea filmului au participat, pe lângă distribuţia internaţională sovieto-română, Baletul pe gheaţă, Circul pe gheaţă şi balerinii de la Teatrul Mare din Moscova, o desfăşurare de forţe de neregăsit într-o coproducţie în care principalul producător este din partea română. Chiar dacă „filmul Elisabetei Bostan – nelicenţios, încărcat de tandreţe şi de ironie necaustică – poate părea desuet pentru spectatorul obişnuit de la începutul de secol XXI”7, prin Mama „Elisabeta Bostan […] a mai răspuns o dată nevoii de veselie, de zâmbet, a micilor spectatori, ba chiar şi a celor mai mari, filmul său fiind un «musical feeric», fără frontiere de vârstă […] şi-a pus talentul şi forţa creatoare în slujba unui spectacol fastuos, inteligent şi încântător, realizând un «superfilm», în care muzica, dansul, copiii şi povestea se contopesc într-o adevărată explozie de bună dispoziţie”8.
Mama este filmul de maturitate al unei regizoare care, prin opera sa, depăşeşte mode şi modele, contribuind din plin la afirmarea cinematografiei române, dincolo de conjuncturalele şi efemerele condiţionări politice sau ideologice.


Note
1 Laurenţiu Damian, Elisabeta Bostan, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1996, p. 29-30.
2 Ibidem, p. 26-27.
3 Ibidem, p. 28-29.
4 Marian Sorin Rădulescu, Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc, Oradea, Ed. Theosis, 2010, p. 88.
5 Idem.
6 Eva Sîrbu, rev. „Cinema” nr. 11 (noiembrie) /1977, p. 24.
7 Marian Sorin Rădulescu, op. cit., p. 88.
8 Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2010), Bucureşti, Ed. Contemporanul, 2011, p. 376-377.

(Din volumul 100 de ani de cinematografie
românească, în curs de apariţie al Ed. Ecou Transilvan)

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg