Suntem astăzi în plină discuție internațională asupra meritocrației. Declanșată de politologi americani ( Daniel Bell, China and Democracy, 2012), reflecția pe această temă a ajuns departe (cel mai recent Helmut Wilke, Demokratie in Zeiten der Konfusion, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2014). Rezultatul major este deocamdată circumscrierea nevoii de complementare a “democrației marketizate” din societatea concurențială și mediatică a zilelor noastre cu meritocrația.
Ce este, însă, meritocrația? În mod evident, ea lipsește din clasificările sistemelor politice, iar explicația rezidă în aceea că, până la un punct, meritocrația este compatibilă cu fiecare. Ea nu este o organizare autonomă, cum se crede în grabă. În definitiv, unele autoritarisme au legiferat criterii de merit, iar unele democrații le-au respins în numele libertății.
La profilarea meritocrației pentru timpul nostru a contribuit de fapt asumarea de către societățile avansate a trei praguri culturale. Primul a fost legat de sistemul de recrutare a dregătorilor imperiali (mandarinii) – teoretizat de Confucius și transmis timpului nostru. Al doilea a fost cuprins în legarea parcursului social al individului nu de origine sau alte considerente (religie, rasă, afiliere politică etc.), ci de proprietatea obținută prin munca sa – teoretizată de Thomas Jefferson și păstrată ca bază normativă până astăzi. Al treilea a fost sesizarea faptului că democrația liberală s-a îndepărtat de idealul inițial, devenind mercantilă și mediatică, încât o corectură a devenit mai mult decât dezirabilă.
Termen lansat, cum se știe, de Michael Young (în The Rise of Meritocracy, Thames & Hudson, London, 1958), meritocrația însemna la origine ceva negativ, anume, cultivarea ierarhiilor date de coeficientul de inteligență (IQ). Ironia istoriei face însă ca tocmai ceea ce sociologul britanic lua în răspăr să se întoarcă în realitatea vieții. Chiar meritul a ajuns să fie socotit, în speranțele multor dezamăgiți, cheia ocupării optimizate a funcțiilor în societate.
Nici o instituționalizare nu este simplă. În primul rând, nu este ușor să întrunești acordul oamenilor asupra a ceea ce înseamnă merit. Criteriul “merit = inteligență (IQ)” nu a rămas în actualitate, căci mulți inși cu IQ ridicat au fost răufăcători notorii (vezi, de pildă, consemnările psihologului condamnaților în procesul de la Nürnberg), alții nu sunt în stare să facă ceva, mai nou, mulți denotă lipsă de cultură. Inteligența nu se măsoară suficient rămânând doar la aspectul cognitiv și nu duce singură la rezultate. Criteriul “merit = inteligență + pregătire atestată de titluri” constituie un pas spre captarea complexității, dar nu unul concludent. În definitiv, sub numeroase diplome se ascund lacune profesionale. Criteriul “merit = ascensiunea în funcții în societate” este subminat de faptul că mulți impostori ajung șefi, iar între șefi, manageri și lideri deosebirea rămâne netă. Criteriul “merit = pregătire certificată exigent + rezultate recunoscute public” nu este fără cusururi (recunoașterea publică se dă uneori și prestațiilor unor simpli oportuniști!), dar este cel mai apt să-i departajeze pe cei merituoși.
Oricum ai proceda – folosind asemenea modelări sau luând distanță de ele – un fapt se impune: avem de a face doar cu modelări, iar realitatea este prea mult diferită. Trăim de fapt într-o realitate cu mult peste modelările existente la această oră.
Ca să fiu mai direct, trăim astăzi, spus fără nici o intenție de a șoca sau de a folosi ori crea clișee confortabile, într-o realitate dominată de mediocritate. Această realitate nu trebuie nicidecum echivalată cu ceea ce în grabă, de multe ori, oamenii nemulțumiți stigmatizează, din varii motive, inclusiv unele subiective, drept declin sau cădere. Este vorba de altceva, mai grav, anume de o evoluție a societăților cu care, cel puțin aici, în Europa, intrăm în contact, spre descompunerea meritelor, nivelarea recunoașterilor și aducerea în prim plan a celor care sunt cel mult media. Ca să preiau termenul unei temeinice examinări a situației (Alain Deneault, La mediocratie, Lux Editeur, Montreal, 2016) este vorba de un triumf nu al meritocrației, ci al mediocrației, care este în fond victoria mediocrității.
Evoluția aceasta este legată de prăbușirea politicilor ancorate în principii și viziuni partizane, de fapt a diviziunii stânga-dreapta, care se trăiește în Europa mai cu seamă după cotitura istorică din anii 1990. De atunci o nouă viziune, alternativă la liberalismul care a câștigat în competiția istorică cu socialismul răsăritean, nu s-a mai elaborat. Ideologia a cedat terenul complet în favoarea economiei existente, care trece mai mult decât o prioritate – cadrul definitiv de viață.
A dispărut stânga de inspirație stalinistă, dar nici stânga cealaltă, care a respins-o pe aceasta, nu a mai articulat până la capăt o viziune ce conține „elaborarea concertată de constrângeri publice față de privilegiați din partea unei voințe colective” (p.7). Stânga rămasă activă în societățile europene și-a asumat valorile liberalismului, în primul rând libertatea persoanei, dar nu mai clamează crearea altei societăți, ci se mulțumește să revendice ameliorări în cadrul social existent.
Spre deosebire de SUA, unde liberalii se revendică tot mai mult a fi de stânga, în Europa cei de stânga se străduie să-și apropie cultura liberalismului. Diviziunea stânga-dreapta s-a mutat printre liberali, în primul caz, iar în al doilea este trăită de stânga însăși.
Dreapta nu este acum nici ea creativă, ci se mulțumește să-i admonesteze pe cei care ar vrea cumva să depășească cadrul social dat. Ea caută de fapt să integreze, cu orice mijloc, cetățenii în ordinea instituțională dată. Stânga nu a mai prelucrat noile realități, iar dreapta vrea să aducă oamenii în cadre care au deja nevoie de o nouă justificare. Extrema dreaptă este doar o proteză pusă în față spre a avertiza ce s-ar întâmpla dacă s-ar ieși din cadrul existent.
Au apărut, între timp, fenomene noi. S-a format „proletariatul cu bani”, ce cuprinde deja clasa mijlocie, care caută avantaje fără a periclita în vreun fel cadrul dat. Pe străzi se manifestă anarhic „radicali” care, nefiind în stare să discute ansamblul, practică o „independență de clan într-un mod plebeian” și proclamă zgomotos „ruptura” de tot ce este. O mulțime de intelectuali, unii notorii, își exhibă nemulțumiri punctuale, elaborează soluții fragmentare și gestionează sub semnul provizoratului ceea ce este, fără a fi capabili să conceptualizeze noile realități și să prezinte proiecte proprii.
Unul dintre cei mai productivi sociologi de astăzi (Armin Nassehi, Die letzte Stunde der Wahrheit. Warum rechts und links keine Alternativen merhr sind und Gesellschaft ganz anders beschrieben werden muss, Murmann, Hamburg, 2015) a examinat, cu mijloacele cele mai avansate ale disciplinei situația care s-a creat în Europa. Concluzia sa este că nu dispunem în acest moment de o descriere acceptabilă – nici din partea stângii, nici din partea dreptei, nici din partea încercărilor de a ieși din alternativa ce ne vine din secolul al XVIII-lea. În fond, stânga nu a prelucrat conceptual noile realități, iar dreapta vrea să plaseze oamenii într-un container.
Toate descrierile existente au o lacună majoră – nici una nu face față „complexității” care s-a creat. „Perspectiva mai curând de stânga va înclina spre soluții centraliste, dacă ne gândim la stabilirea de cote sau la o politică a regularizării mai puternică. Partea mai curând conservativă se încrede mai departe în capacitatea actorilor de a intui și așteaptă în continuare, până când devine în ea însăși social-democrată. Puținele conflicte care prilejuiesc mari coaliții țin seama de această diferență, dar sunt depășite într-un stil politic moderator” (p.99-100). Nevoia unei noi descrieri, la nivelul „complexității” societăților de astăzi, se simte înainte de toate.
Istoria a înregistrat extremism de stânga și extremism de dreapta, iar acum, ni se spune tot mai apăsat, am avea extremism de centru. După ce unii istorici (Pierre Serna, La Republique des girouettes, 2005) au reconstituit perioade din istoria modernă în care fidelității față de convingeri i s-a prezis moartea, în favoarea adaptării la condițiile de existență, Alain Deneault vorbește de „centrul extrem”. El consideră că, de pildă, alegerile prezidențiale franceze din 2012 au dat un „regim de centru extrem” – „extremismul traducându-se aici printr-o intoleranță la tot ceea ce nu cadra cu un juste milieu proclamat arbitrar. Trece astfel ca normal… tot ceea ce puterile instituite prezintă ca atare; rasismul statului, brutalitatea polițienească, precarizarea muncii, suveranitatea plenipotențiară a băncilor, autonomia multinaționalelor via filialele lor, disprețul culturii, trivializarea politicii, dependența de petrol și de nuclear, ca și coabitarea contrariilor deghizată în <sinteză>” (p.24). „Centrul extrem” este acea politică ce decretează drept „patologic” tot ceea ce iese din cadrul stabilit. „Aceasta cere a nu mai căuta să înțelegi, ci a-ți mărgini gândirea la șantierele bătătorite stabilite de instituție pentru a asigura funcționarea conform modurilor sale” (p.27). Rezultatul general este expansiunea „mediocrității”.
„Mediocrul” este fericitul printre cei care populează societatea. Nietzsche (Așa grăit-a Zarathustra, 1885) a observat foarte bine că „mediocrul” caută să se plaseze dincoace de opțiuni ferme, la echidistanță de pozițiile aflate în dispută. Mulțimea „mediocrilor” dă conținut social „mediocrației”.
Altădată mediocrația era reprezentată de intelectuali autodidacți și buchiniști complexați, care știau că reperele se stabilesc în altă parte. Recent mediocrația s-a generalizat. „Ea desemnează acum mai curând standardele profesionale, protocoalele de cercetare, procesul de verificare și etalonările metodologice prin care organizațiile dominante se asigură că își fac interșanjabili subalternii. Mediocrația este ordinea în funcție de care meseriile cedează locul funcțiilor, practicile tehnicilor, competența execuției…. Devenind un mijloc de subzistență pentru săraci și un mijloc de a face să se producă valoare comercială pentru bogați, se înțelege că munca trebuie formatată, la rândul ei, la un nivel mediu” (p.26). Munca s-a schimbat în toate direcțiile.
Diferite personaje întruchipează acum mediocritatea. Unii nu se adaptează la a fi considerați „resursă umană” a producției. Alții cred în toate minciunile ce li se prezintă și sunt luați în trena lor de către demagogi. Mai sunt și mediocrii zeloși, care caută avantaje servind mai marii instituțiilor. Există și mediocrii care știu cât valorează, dar se gândesc că au de plătit rate, de întreținut copii etc. Pot fi și aceia care înțeleg pe ce se întemeiază instituțiile și-și urmăresc ideea proprie în privința acestora.
Mulți vorbesc emfatic despre „elita intelectuală” și de rolul ei salvator în situațiile de viață de astăzi. Mă tem că suntem mai mult în apropierea unui apel, dacă nu a unei iluzii, oricum departe de realitate. Cel puțin în societățile în care meritocrația a fost abandonată! Vreau să fac o seamă de distincții pe exemplul României actuale.
Observația mea de început este că operaționalizarea acestui termen a rămas aproximativă. Bunăoară, în mod curent, și în România se consideră „elită intelectuală” ansamblul celor cu calificări formale – care au, deci, licență, master, eventual doctorat, sau funcționează în poziții de universitar, cercetător, magistrat, director, diplomat. Replica este la îndemână: tot mai mulți dintre aceștia au pregătire sumară și au fost ridicați pe căi și cu mijloace discutabile, iar calificarea formală și funcția nu mai sunt indicii ale valorii. Mai ales după ce se știe cum s-au obținut unele diplome și cât de necurat s-au făcut desemnări în funcție!
Este destul să se vadă ce a ieșit din asemenea „elită”. Poate fi veritabil universitarul când în domeniul său se prelungește înapoierea și el n-a mișcat un deget? Mai nou se crede că justiția este bună. Să admitem, dar întrebarea „câte nedreptăți se săvârșesc la noi cu mijloacele acesteia?” nu poate fi oprită. Sau întrebarea: de ce protocoale secrete ale justiției și serviciilor secrete? Unde este justiția? Se spune adesea că diplomația este la înălțime. Dacă luăm în seamă nu doar pragurile efectiv istorice (intrarea în Uniunea Europeană, în NATO), care sunt ale epocii și sunt legate de politici ale unor supraputeri, rămâne o realizare modestă a acestei diplomații. În afară de devalizări de active industriale, prestigiu diminuat și profil șters, ce se resimt tot mai dramatic!
Este limpede că nu dă rezultate sistemul actual, în care selecția pentru elită se face pe scară mare după relații cu serviciile secrete, nepotism, corupție, iar evaluarea oamenilor se face luând în seamă mai ales funcția deținută de cel vizat. Cum semnala premonitoriu Virgil I. Bărbat, valoarea omului se stabilește după funcție, nu invers!
Fapt este că atunci când nu este meritocrație este greu de vorbit la propriu de „elită intelectuală”. Nici selecția nici manifestarea ac esteia nu sunt corespunzătoare.
Totodată, este răspândită echivalarea „elitei intelectuale” cu ansamblul celor care au dobândit notorietate, prin funcții publice, mai nou ca urmare a mediatizării. Or, odată cu reducerea meritocrației și confuzia de valori organizată din ultimii ani, ajung în funcții publice mulți pseudocalificați, aparent intelectuali. Se poate observa că unii dintre cei prizați, cu sau fără funcții, care par spontani și stăpâni pe subiecte, nu au o cuprindere a situației și nu au soluții la dificultățile din societate, în afara alinierii la opinii curente.
La noi s-a creat, de asemenea, impresia că unii intelectuali care stau deoparte, dar discută depreciativ despre „politicieni” ar avea o optică salutară asupra evenimentelor. Acei intelectuali ar forma „elita intelectuală” veritabilă. Ei nu numai că ar fi „apartinici”, dar, în virtutea unei confuzii aflată în circulație, ar fi și „apolitici”. Apolitismul trece fals ca semn de distincție.
Numai că și în acest caz obiecțiile sunt la îndemână. Unii stau de o parte, dar de aici nu rezultă că lucrează la ceva important. De „apolitici” care nu produc nimic este plină lumea. Politicienii sunt cum sunt, dar este iluzoriu să se creadă că cei care îi dezavuează sunt altfel.
Probele că cei care pretind abstinența, „neutralitatea”, nu oferă ceva salutar sunt numeroase. De pildă, promisiunea „operelor la sertar” s-a infirmat, relativ la ceea ce a fost înainte de 1989 și după. Nu s-au descoperit asemenea opere. Apoi, ca să rămânem în actualitatea din țara noastră, România a trebuit să intre în reforme economice, după 1989, fără să aibă sprijinul unor analize economice indigene făcute serios. Nici azi nu le are. Cei mai etalați specialiști în științe și tehnologii nu au scos un cuvânt după 1989, pentru a arăta ce este de făcut cu industria, chiar dacă industriile din domeniul lor se prăbușeau. În absența unor analize duse până la capăt și a unor proiecte viabile ale juriștilor de vârf, reforma justiției a intrat după 1989 pe mâna unora cu pregătire îndoielnică, iar astăzi trebuie făcute corecturi din greu. Acum cei care fac cercetare științifică publică tot mai multe articole ISI, dar țara importă patente pe scară fără precedent. De fapt, multe contribuții ISI sunt, cum constata chiar unul dintre cei care le-a recomandat, de a dreptul triviale. La comparație, contribuțiile proprii în științele experimentale nu mai ating în ultima vreme nici relevanța de odinioară. Criza elaborării de monografii lămuritoare și de ediții de autori, ca și criza de traduceri de scrieri reprezentative, este mai adâncă în România decât altădată. Nu se întrevede capacitatea de a scrie istoria contemporană a țării, iar când se încearcă, eșecul este după ușă, căci nu se stă destul în arhive, iar pregătirea istoricului este monocordă, cam verbală. Din nefericire, toate acestea, ca și multe altele, sunt fapte. O minte responsabilă nu le poate eluda.
„Elita intelectuală” este legată de anumite valori civice și morale. Când aceste valori și-a făcut simțită prezența, au fost vii dedicarea, integritatea și onoarea intelectualilor. Acum tocmai caracterul multora dintre aceștia, ca să-l reiau pe Tudor Arghezi, joacă feste în România actuală. Menționez aici doar patru aspecte.
Un aspect este revendicarea de realizări care sunt meritul altora. Un exemplu concret discutat a fost obținerea desemnării Sibiului ca „oraș cultural european”, care a avut un rol în consacrarea acestei localități. În fapt, cum se poate verifica în arhivă, la baza desemnării au fost o notă într-o ședință de guvern din 1998, apoi o discuție la nivel înalt cu cancelarul Kohl, în același an, la Bonn. Decizia nu a avut nici o legătură cu cei aflați acum pe scenă. Bineînțeles că ulterior diferiți oameni se bat cu pumnul în piept, pretinzând ceva făcut de alții!
Un alt aspect al lacunelor de caracter este practica mințirii, profitând de faptul că, odată cu trecerea timpului, oamenii nu mai consultă arhivele și uită. Un exemplu, tot discutat, a fost suspendarea președintelui în 2012.
Aceasta era legală, legitimă, întemeiată și nimeni internațional nu emitea rezerve. Imediat s-a produs, însă, nefericita declarație a ministrului justiției de atunci, care a amenințat că va încerca să schimbe judecătorii de la Curtea Constituțională. Reacția internațională a fost instantanee. Cum să schimbe Executivul judecătorii? La ea s-a adăugat declarația unui lider social-democrat european, care a acuzat o „lovitură de stat” făcută de cineva care răsturnase anterior conducerea social-democraților români. În acel moment, liderii popularilor europeni au ieșit la rampă, Angela Merkel în primul rând, cu potențialul cunoscut. Recent tocmai autorii gafelor, reținute ca atare de media timpului, declarau, falsificând vizibil lucrurile, că inițiatorii suspendării nu s-au pregătit destul pentru prezentarea acesteia în afara țării.
Al treilea aspect pe care-l discut este plăcerea sadică de a-l lovi pe cel împins în dificultate. Nu discut exemplul lovirii unor oameni care făcuseră istorie (Iuliu Maniu, Nicolae Mărgineanu, Lucrețiu Pătrășcanu și alții) din momentul în care erau încarcerați. Unii intelectuali de prim plan au publicat atunci articole de înfierare a celor care nu mai aveau nici măcar șansa de a se apăra. Nu discut faptul că este deja veche meteahna de a considera că omul adus la tribunal este deja vinovat, „penal” cum se spune astăzi cu apetit deloc creștin. Mulți intelectuali ce se pretind elită se iau după atmosfera creată de tot felul de servicii și oficii, în loc să examineze cu capul propriu și onest faptele.
Unde sunt oamenii integri care să apere corectitudinea chiar și atunci când este vorba de cetățeni pe care nu îi cunoști, care nu ți-au făcut niciodată nimic, nici bine nici altceva? Mai pot fi cei care atacă în neștire, profitând de faptul că un om este prins în corzi în urma unor abuzuri ale însăși justiției, „elită intelectuală”? Nu cumva, în loc să se ocupe de ameliorarea vieții oamenilor, cei care se și cred „elita intelectuală” se ocupă, nedemn, de lovirea de cetățeni?
În sfârșit, al patrulea aspect este disponibilitatea aproape endemică de a vinde. Sunt intelectuali care nu luptă pentru operă proprie, ca mijloc de consacrare și de obținere a recunoașterii. Ei acționează în favoarea aranjării – în interior, dar mai nou și în exterior.
Sunt și politicieni proveniți dintre intelectuali care vor să se aranjeze în exterior pentru a conta înăuntrul țării. Culmea penibilității s-a atins atunci când exponenți ai țării au luat liste de însemnări din mâna unor lideri europeni și le-au prezentat ca imperative pentru țară sau au prezentat țara de care răspund ca „rătăcită”.
O distincție se impune tot mai mult și ar trebui luată în serios. Este vorba de distincția între „a fi membru al unui grup profesional” și „a te comporta ca profesionist” (Howard Gardner, Five Minds for the Future, Harvard Bussiness Press, 2008, p.129). În această privință, merită subliniat că o seamă de profesii – profesor, prelat, magistrat, jurnalist, demnitar, de pildă – pretind, pentru a fi exercitate conform sensului lor, ceva mai mult decât alte profesii. În ele se cere ceva în plus – pe lângă cultură solidă, experiență de viață complexă și devoțiune față de adevăr și dreptate.
Dar dacă se pretind aceste însușiri unor profesii, nu ar trebui ca ele să fie pretinse și „elitei intelectuale”? Convine sau nu, nici „elita” nu este posibilă, dacă rămâne veritabilă, fără „integritate” și „onoare”. Acestea, la rândul lor, nu pot sta pe altceva decât pe un sănătos idealism al vieții, care condiționează coeziunea persoanei și a comunității.
Pot indica și alte operaționalizări superficiale ale termenului de „elită intelectuală”, de care ar fi cazul să ne ferim, dar cele menționate sunt de ajuns. Am considerat totdeauna că o definiție trebuie nu doar să fixeze anumite note deosebitoare luate din realitatea imediată, ci și să deschidă un orizont. Să aibă, altfel spus, și o componentă normativă, fie ea și implicită, alături de cea descriptivă, inevitabilă. Peste toate, în cazul conceptelor, teoriilor chiar al funcțiilor și persoanelor, eu privesc ceea ce se propune și prin prisma consecințelor. Optica mea filosofică este (cum am explicitat altădată, în Andrei Marga, Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, Compania, București, 2017, Andrei Marga, Rațiune și voință de rațiune, Editura Academiei Române, București, 2017) cea a unui pragmatism reflexiv.
Consider, așadar, „elită intelectuală” mănunchiul de personalități dintr-o comunitate care au pregătire sistematică și cert competitivă cel puțin într-un domeniu, care dispun de capacitatea și pregătirea de a-și asuma probleme ale vieții comunității în interes public, care întrețin argumentativ dezbaterea profesională și dețin ceva viabil de oferit celor care așteaptă vocea cunoscătorului mai bun și care se angajează în dezbaterea publică, fie ea și inconfortabilă sau aducătoare de dezavantaje personale, cu soluții. Există oriunde pe lume intelectuali, dar la propriu nu este vorba de „elită intelectuală” dacă pregătirea nu este în regulă, asumarea de probleme ale comunității este defectuoasă, nu este ceva de oferit și nu se participă la o dezbatere argumentativă pe chestiunile stringente ale vieții.
Orice discuție despre „elita intelectuală” întâlnește alternativa: să delimităm elita printre cei care se află în față în comunitatea respectivă sau să o delimităm luându-i în seamă doar pe aceia care sunt competitivi dincolo de comunitatea lor? În condițiile internaționalizării și globalizării activităților, a doua soluție se impune de la sine. Elită parohială există, desigur, dar este de la o vreme contradicție în termeni.
În mod firesc, chestiunea nu este doar de a defini un termen, ci și de stabili dacă suntem în prezența realității ce-i corespunde. Sub acest aspect, se poate ajunge la veritabilă dilemă. Dacă elita intelectuală există, iar rezultatele nu sunt pe măsură, atunci acea elită sau nu se pricepe sau nu se angajează. Numai că o elită cu rezultate de acest calibru, care nu se pricepe sau nu se angajează, se demite singură. Iar dacă elita intelectuală de fapt nu există, ci intelectualii acționează fărâmițat și fără orizont, nu avem despre ce vorbi.
Opinia mea este că din această dilemă se poate ieși numai diferențiind suficient lucrurile. Definiția pe care am dat-o permite această diferențiere, încât să nu cădem în naivitatea de a lua cuvintele drept realități, aici „elita intelectuală” ca realitate fără fisuri, dar nici în obtuzitatea de a nu vedea ceea ce este în realitate, în acest caz o seamă de intelectuali cu anumite performanțe și impact.

 

 

(Fragment din studiul Andrei Marga,
Elita și meritocrația într-o lume schimbată,
în curs de publicare).