Pavel Dan
Iobagii
Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2018

 

 

După ce a alcătuit ediția critică a operei lui Pavel Dan, prima ediție critică integrală, scriitorul Aurel Podaru s-a plimbat o vară pe străzile Becleanului purtând pe cap un clop de ,,bucate” (de paie), omagiind astfel în mod indirect țăranii din scrierile ilustrului său consătean supranumit, pe bună dreptate, „rapsodul Câmpiei Transilvane”. Aurel Podaru s-a înhămat, în deplină cunoştință de cauză, la o muncă grea a cărei finalizare a readus în prim-plan opera lui Pavel Dan, încât îți vine să te întrebi ce va mai edita el acum din creația acestui mare prozator sau ce va mai scrie despre acesta.
Ultima lui ,,ispravă” este reeditarea anastatică a nuvelelor lui Pavel Dan Iobagii și Îl duc pe popa după prima ediție tipărită la București, Editura Fundația Culturală Regală ,,Regele Mihai”, în colecția ,,Cartea Refugiatului Ardelean” (1943), cu titlul generic Iobagii. Un proiect editorial al Asociației Culturale „Pavel Dan” dedicat Centenarului Marii Uniri. Volum apărut la Editura Mega din Cluj-Napoca, la sfârşitul anului 2018. Dacă atunci, în vara anului 2012, Aurel Podaru s-a ,,împănat” cu un clop, n-ar fi exclus ca iarna asta să-l vedem purtând o cușmă de miel, ca un semn de cinstire pentru ,,iobagii” lui Pavel Dan.
,,Cuvântul introductiv” al noii ediții este semnat de îngrijitorul ediției care reamintește condițiile în care a fost scrisă nuvela. Pavel Dan era în spital, suferind de o boală incurabilă. Scrierea narațiunii amintite s-a făcut într-o perioadă scurtă, octombrie-decembrie 1936, ea va participa la Concursul național de nuvele istorice, organizat de ziarul clujean ,,România Nouă” și va obține premiul întâi. Însuși Pavel Dan recunoaște ,,unele scăderi ale nuvelei”, motivând că abia putea ,,sta la masă un ceas pe zi”. Ambele nuvele, mărturisește Aurel Podaru, ,,au ca sursă de inspirație evenimente premergătoare actului istoric de la 1 decembrie 1918”.
La o recitire a nuvelei Iobagii m-a impresionat firescul trecerii din real în fantastic. Dialogul dintre țăranul Filimon și Sfântul Petru este de fapt un expozeu al stării de spirit a mentalului colectiv al iobagilor. Pavel Dan pregătește minuțios climatul de nemulțumire al iobagilor. Ca în romanul Răscoala al lui Liviu Rebreanu, zvonurile, semnele, mai bine zis arătările premerg revolta. Scenele în care femeile aleg cânepa te duc cu gândul la atmosfera înrobirii trudnice din poezia Clăcașii a lui Octavian Goga. Răscoala țăranilor, aprinderea castelului și pedepsirea baronului sunt redate cinematografic.
Aurel Podaru remarcă și el scena memorabilă în care văcarul Popuța se scaldă într-un butoi de unsoare și le dă mâncare opincilor: ,,Amu, na, mâncați, opincilor, să vă săturați”. Bine creionat este preotul Costan, fire voluntară, un fel de haiduc al stranei care le va cere mirilor de ocazie din finalul nuvelei să jure credință pe secure, motivând că aceasta e ,,tot cruce”.
Cea de-a doua scriere a volumului, intitulată Îl duc pe popa, conturează chipul preotului Mare Gheorghe, un ,,apostol” coborât parcă din poezia cu același titlu a lui Octavian Goga. Arestarea lui, plecarea din mijlocul sătenilor bulversează întreaga comunitate rurală. Natura accentuează tristețea colectivității care are senzația că asistă la o înmormântare: ,,Clopotele încetaseră și din păduri ieșeau chipurile înfiorătoare ale liniștii și ale nopții”. Personal, nuvela îmi aduce aminte de tatăl meu, tânăr preot, în Parva, în 1943, arestat de jandarmii unguri, dus la primărie și bătut zdravăn fiindcă refuza să-i demaște pe părvenii care au luat clopotele bisericii și le-au ascuns în munți, ca să nu fie rechiziționate de armată.
În ambele proze alarmarea sătenilor este urmată de mișcări rapide ale indivizilor care se adună, devenind o colectivitate ce va reacționa unitar: ,,Oamenii de pe dealuri coborau spre sat rostogolindu-se la vale” (Iobagii), ,,oamenii alergau… Cărările și drumeagurile de câmp se umplură de oameni” (Îl duc pe popa).
Dacă adăugăm la toate acestea și plăcerea cititorului de a avea în mână o carte așa cum a apărut ea prima dată, în urmă cu 85 de ani, meritele lui Aurel Podaru pentru această reeditare sporesc evident.