Dumitru Borțan, Lidia Carmen Pircă
Trinitatea poezie transilvane: George Coșbuc,
Octavian Goga, Aron Cotruș
Sibiu, Editura Asociaţiunii Astra, 2018.

 

 

Discursul din Catedrala Blajului din 2/14 mai 1848 al lui Simion Bărnuțiu, pentru unitate și libertate națională, „se va repeta în tot lungul veacului, fragment cu fragment în poezia transilvană, cu forța originară a ideilor care nu cunosc opreliști omenești.” (Emil Giurgiuca) În fond întreaga poezie transilvană de până la 1918 este un „discurs poetic” pentru libertate și unitate națională. Alcătuitorii acestei cărți au ales din poezia transilvană trei poeți exemplari pentru această temă: Coșbuc, Goga și Aron Cotruș, care alcătuiesc ideatic, dar cu particularități stilistice, o trinitate.
Răsunetul lui Andrei Mureșanu devine „o lecție poetică” pentru poezia patriotică a lui Coșbuc: elogiul latinității ca semn al tăriei neamului și al nobleței dătătoare de vigoare națională (v. Podul lui Traian); Cântec, în care versul „Din stejarul Romei, tu mlădiță ruptă” respiră atâta mândrie a descendenței noastre romane: „Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume/ Triumfător în lupte, un nume de Traian”; condamnarea trădării de neam (v. Decebal către popor), pericolul răpirii limbii, ca semn sigur al distrugerii ființei naționale; și ideea și tonul de legământ le recunoaștem în Graiul neamului: „Repezi trec în vifor anii,/ Ispitind puterea ta,/ Neam român! Cu ură mare/ Vor căta mereu dușmanii/ Graiului român pierzare:/ Dar să piară ei cu toții,/ Nu l-am dat și nici nepoții/ Nu-l vor da!”; chemarea patriotică a unirii „în cuget și simțiri” a românilor din patru unghiuri are rezonanță în poetica definiție a Patriei române văzută de Coșbuc sub semnul unității indestructibile prin limbă, obiceiuri și destin istoric: „Patria ne e pământul/ Celor ce suntem în viață,/ Cei ce ne iubim frățește/ Ne dăm mâna românește;/ Numai noi cu-același nume,/ Numai noi români pe lume,/ Toți cu-aceeași soartă dată,/ Suspinând cu toți odată/ Și-având toți o bucurie;/ Asta-i patria română/ Și ea sfântă să ne fie!”
În prelungirea accentelor lirice cu îndemn la unitate națională din poezia lui Andrei Mureșanu și Coșbuc se situează Goga. Pentru „poetul pătimirii noastre”, visul neîmplinit al unității este „copil al suferinței” de jalea căruia au răposat „moșii și părinții”. În volumul Cântece fără țară, scris între anii 1914-1916, dezideratul unității naționale capătă forma unui categoric imperativ social, amintind alternativa gravă a lui Andrei Mureșanu: acum ori niciodată. Dacă Mureșanu este poetul revoluției transilvănene de la 1848, iar Coșbuc poetul Memorandului (1892-1894), Octavian Goga este poetul Războiului pentru întregirea neamului. Poezia Latinitatea strigă din tranșee are ceva din îndemnurile marșului Treceți batalioane române, Carpații ce au însuflețit pe ostașii noștri pentru dezrobirea Ardealului, dar glasul strămoșilor români și timbrul de alarmă apropie această poezie de accentele biblice ale poeziei Un răsunet. Mulțimea imperativelor, a propozițiilor-îndemnuri conferă acestei poezii tonul unei patetice chemări la salvarea unui neam de la moarte, iar salvarea, ca din „din somnul cel de moarte” al lui Mureșanu nu poate fi decât unitate națională. Versurile „Români din patru unghiuri, acum ori niciodată/ Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri” reverberează cu mai multă forță poetică în strofele lui Goga: „Azi duhul meu fără popas vă cheamă,/ Vă cere-a lumii nouă epopee,/ Din mii de guri cu chiot de aramă/ Latinitatea strigă din tranșee./ Voi unde sunteți, râu complet de patimi?/ Uniți-vă nu-i vremea de-a mai plânge/ Nevolnicii răscumpără cu lacrimi/ Durerile cari se plătesc cu sânge!…/ Acolo-n hora vijeliei crunte/ E clocotul visării noastre sfinte!/ Veniți, români! Porniți-vă spre munte!/ V-arată drumul morții din morminte,/ Să nu uitați a veacurilor carte./ Veniți, veniți!… Căci adevăr zic vouă:/ Ori vă mutați hotarul mai departe,/ Ori veți muri cu trupul frânt în două.”
Lirica protestului energic a lui Aron Cotruș face sinteza poetică între versul lui Coșbuc și stihuirea din elegiile patriotice ale lui O. Goga. El este tribunul Transilvaniei, în sensul deplin al cuvântului: poetul luptător și agitator. Cele mai multe poezii și cele mai bune sunt „mânioase manifeste lirice” prin care se aruncă reproșuri în fața unor răuvoitori și ignari contestatari ai drepturilor noastre legitime ca băștinași, asupra pământului Transilvaniei. Emblematică pentru poezia sa este Ai noștri sunt acești munți…. Titlul însuși este o afirmație hotărâtă sugerând o pretinsă și nemotivată controversă istorică pe care o rezumă tot un poet ardelean din generațiile de mai târziu: Vouă ce v-a dat Ardealul? Din folclor se ia ideea comuniunii om/natură, prin care se motivează și amplifică afirmația din titlu; iar în partea a doua se revarsă o cascadă de întrebări, de interogații retorice, al căror rezultat este imposibilitatea contestării că Ai noștri sunt acești munți: „Cine l-a arat/ din începutul veacurilor, neîncetat?/ Cin’ l-a sămănat/ cine i-a fost slugă și stăpân?/ Care dintre neamurile vechi și noi/ are îngropați în sânul lui atâția eroi?/ a cui doină pe-aicea plânge?/ cin’l-a apărat mai dârz de-al năvălirilor puhoi/ și l-a adăpat de-atâtea mii și milioane de ori/ cu sânge/ și sudori/ ca noi?… Interogația retorică din cuprinsul poeziei ar fi putut figura și ca o convingătoare concluzie: „De-acest mănos pământ daco-român./ Cine ar putea, mai mult ca noi, să spuie/ c-al lui e?!/…” Oda închinată Transilvaniei cuprinde și un legământ al poetului de a veghea la libertatea ei, de a-i fi ostaș-rapsod. „Sufletu-ți să-mi fie voievod,/ să-ți fiu ostaș-rapsod,/ dârjenie, foc, strădanie/ unic în viața ta”. Ca și Coșbuc este un cântăreț al Tricolorului, dar nu un interpret al semnificației culorilor ci o mărturisire sinceră și emoționantă că are unde să-și aline durerea și să-și întărească nădejdea, că acest simbol al patriei va fi „prevestitor de pacea/ cea binecuvântată/ de cer și Dumnezeu.” Ținut binecuvântat de Dumnezeu și străjuit de amintirea glorioasă a unor eroi ai istoriei transilvane: „Horia, țăranul de cremene/ cum n-a fost altul să-i semene”/, care în poezia lui Cotruș capătă dimensiuni epopeice; cred că-i era eroul cel mai drag din întreaga noastră istorie, așa cum dovedește și recitarea proprie și inimitabilă a poemului, cu versuri și rostire sacadată care se înfig în memorie ca inscripții de neuitat, prin elementele hiperbolice ale evocării: „uriaș domn,/ pe-al adâncurilor noastre sfâșiat somn,/ pe-al răzmerițelor roșu praznic – / mai roși-vei oare vreodat’, năpraznic/ acestui neam, viața și istoria -,tu, / munte,/ „al vrerilor noastre cele mai crunte,/ Horia?/…
În celebrarea Marii Uniri toate aceste figuri istorice sunt evocate într-o Alba Iulia sărbătorească, chiar dacă poezia închinată cetății Marii Uniri, coboară tensiunea vibrației poetice la forma unui reportaj în versuri, e drept cu hiperbole și comparații de timbru cotrușian. „În 1918, într-o Alba Iulie nouă,/ veniți de pretutindeni câtă frunză și iarbă,/ ruptu-ne-am năvalnic istoria în două,/ într-o pornire străveche și oarbă…/ Fii ai aceluiași neam, ai aceleiași datine,/ c-o dragoste dârză și idolatră/ ridicat-am în fața Europei ce prindea să se clatine,/ Ardealul acesta de foc și de piatră…/ Și din ăst traco-valah, năprasnic țintirim/ dat-am mâna cu toți frații pân’la Nistru și la Mare…/ Și-mpreună vrem să ducem lupte mari, să biruim – / și să zidim cântând ca nici un alt popor sub soare…/”