Cristina Zavloschi

La bambina appesa al cuore/Fetița agățată de inimă”

Controluna, edizioni di poesia, 2018

 

Pe Cristina Zavloschi am cunoscut-o la Abano Terme, în aprilie 2018. O voce caldă, însoțită de zâmbetul care o învăluia precum lumina de septembrie o fereastră deschisă, mi-a cerut în românește să mai citesc un poem. Și asta se întâmpla într-o sală cu public în exclusivitate italian. Aceasta e imaginea pe care am salvat-o în memorie cu numele Cristina.Pe Fetița agățată de inima ei am întâlnit-o câteva luni mai târziu. Atunci când mi-a trimis mostre ale viitoarei sale întrupări în volum, spre a fi publicate în Revista Tribuna. Poemele, scrise în italiană și traduse în românește de Giulia Ambrosi, au apărut bilingv în pagina de traduceri a Tribunei, ca prim contact al poeziei Cristinei Zavloschi cu cititorii din România. Chiar dacă autoarea este de naționalitate română (toată corespondența pe care noi am purtat-o în acest timp a fost, firește, în românește), poezia ei ni se dezvăluie nouă, vorbitorilor acestei limbi, filtrată prin abilitatea traducătoarei care a studiat româna la Universitatea din Padova. Scriind în italiană, Cristina își îmbracă trăirile, sublimate în versuri, într-o haină care nu (ne) este întru totul transparentă. Impresia că între mine și poezia ei se găsește în permanență ceva, o invizibilă barieră care nu-mi permite să ajung foarte aproape, am avut-o pe tot parcursul volumului. Senzația de intangibilitate s-ar putea explica și prin faptul că poetei îi place să se ascundă. Cu toată durerea la vedere, cicatricele sunt ilustrări elocvente și le întâlnim expuse, dezgolite peste tot în carte, soluțiile rămân întotdeauna nedezvăluite, pe alocuri doar puțin intuite, pentru că „bucuria preferă să rămână nepătrunsă”, cum spune autoarea. Tema cicatricelor, nevindecate întru totul, provocate de iubire, este cel mai important unghi din care poate fi abordat volumul de față. Nu și singurul! Este atât de presărată cu răni calea prin poezia Cristinei, încât cititorul încearcă o senzație de sfială, ca în casa unui bolnav. „O altă femeie se scurge din mine,/ purificată prin cicatricele ei”; „mirele mă așteaptă/ respectându-mi cicatricele”; „Voi ajunge, știu, până-n cer, îmbrăcată în pelerina mea/ de cicatrice” – sunt câteva exemple. După cum se poate observa, femeia nu-și plânge de milă. Este suficient de puternică pentru a-și lua rănile cu ea, ca să umble mai departe, după ce tot singură le oblojește, ca o veritabilă lupoaică: „Mă uit în oglindă și văd/ o femeie îmbrăcată cu cicatrice/ una câte una le-am lins/ sperând că vor dispărea.”Cicatricele purtate la vedere nu sunt, în poezia Cristinei, doar stigmate ale iubirilor trecute, ele sunt și teren fertil din care sunt așteptate să renască, mereu, alte sentimente vindecătoare: „Mâna lui, care mă mângâie,/ mă îndepărtează de relele amintiri”. Și astfel ajungem la altă temă predominantă a volumului, tema iubirii. „Cruzimea bărbaților”, foști iubiți –fantomatică și neuitată apariție, bântuie universul liric al poetei. Cruzime cu care se poate împăca evadând în singurul sens pe care o închisoare labirintică îl oferă, în sus, spre înalt: „Mă eliberez ieșind din pielea veche (…) particip la propria mea transfigurare,/simt aripile crescându-mi/ ca să îmi apere inima”. O inimă de care a rămas, în peregrinările vieții, agățată copila ingenuă, marcată de prima sa rană, răceala maternă: „Mama e imposibil de mișcat:/ pietre lunare sunt brațele ei, inerte,/ care niciodată/ nu m-au știut îmbrățișa.”Poemele Cristinei Zavloschi poartă în loc de titluri date calendaristice. M-am întrebat, la o primă privire asupra volumului, de ce poeta nu le-a ordonat, firesc, în ordinea datării lor? Scrise începând cu anul 2009, ele se amestecă, aleatoriu (de pildă:„1 septembrie 2009”, „1 ianuarie 2015”, 16 decembrie 2012”), ca un pumn de piese de puzzle aruncate pe masă. Și totuși haosul acesta e cât se poate de controlat. Poeta simte nevoia de a sparge întunericul, de a alterna tensiunea dramatică a mesajului său cu doze de optimism pe care numai iubirea împlinită le poate furniza. Și pentru că în viață lucrurile nu se rânduiesc așa, autoarea dislocă, scoate din context pete de lumină, pentru a(-și) recrea realitatea. Efortul de a păstra, artificial, echilibrul, obosește însă, nevoia de somn, de liniște, de pace, de tandrețe este, de asemenea, periodic invocată. Aș putea spune că apare chiar obsesiv somnul ca metodă terapeutică, ca adâncire în necunoscute falii ale realității, ca episoade de moarte intermitentă într-o existență mult prea zbuciumată. Și totuși noaptea nu e stăpână în poezia Cristinei, ba mai mult, ea se poate devora pe sine, ca șarpele uroboros: „Caldă e noaptea,/ printre arderile pântecului/ și ale minții/ ca un șarpe întortocheat…”În strânsă corelație cu iubirea, tema amintirii este un alt unghi din care poate fi privit volumul. Deși majoritatea verbelor sunt folosite la timpul prezent, poemele aduc permanent în discuție un trecut (dureros, idilic, iertat, regretat…), în baza căruia se fac proiecții pentru viitor. Nu prea se întâmplă multe în prezent, în afara unor tatonări erotice, de o delicatețe aparte, cum se întâmplă, spre exemplu, în poemul dedicat Lui Paolo, unul dintre cele mai frumoase din volum: „Ești alba orhidee care însoțește/ soarele la răsărit,/ pe carnea ta se răspândește/ parfumul ghimbirului și al castanelor,/ suflarea ta e a vinului piemontez/ sau friulan,/ ești germenul cald/ în corpul meu ce te primește.” În rest e o permanenta răscolire a valizei cu amintiri: „Valiza mea dragă,/ce multe lucruri învechite/ păstrezi în tine,/ cărți, chipuri copilărești, prietene dispărute,/ dansuri care miros a eternitate,/ ale mele crude greșeli,/ erori ale altor oameni inconștienți/ care au lăsat semne/ precum cele lăsate de apă/ când trece peste stânci.” Și nu în ultimul rând, poezia Cristinei Zavloschi poate fi analizată prin prisma senzorialului. De fapt, dacă ar trebui să numesc un verb care să cuprindă esența acestui volum, aș spune, fără ezitare, verbul a simți, conjugat la persoana întâi singular. Cu siguranță preocupările autoarei, din afara scrisului, de a găsi noi metode de exprimare artistică, dar și de autocunoaștere, aduc un plus de culoare poeziei sale. Nu pot să închei acest text, în care nu îmi propun altceva decât să atrag atenția asupra câtorva fire pe care, consider eu, Cristina le-a lăsat, precum Ariadna, la îndemâna cititorilor săi, fără să scot din context câteva pepite, cel puțin așa am perceput eu următoarele versuri: „Zgârcit în dragoste bărbatul,/ ferecat între zidurile din inima lui”; „Transform într-o pânză strălucitoare/ toate spaimele mele încuibate”; „În pântecele tău, femeie,/ zace visul tău pictat” (!), sau „E prea frig aici, în lume,/ nu-i nici un adăpost,/ nici un vis, nici un adevăr”. M-am întrebat, atunci când știam că voi scrie câteva rânduri pentru cartea ei, cum aș putea să mă apropii de poezia Cristinei? Prin ce prismă stilistică ar trebui să-mi gândesc abordarea? Răspunsul l-am primit de la marele critic de poezie, spaniolul Dámaso Alonso: „am înțeles că pentru fiecare stil există o cercetare stilistică unică, mereu alta, mereu nouă când treci de la un stil la altul”. Și cum intuiția mea a funcționat mereu, și nu prea am dat greș lăsându-mă în voia ei, am apelat și data aceasta la ea, mai ales că inegalabilul critic o consideră ca fiind „unica modalitate de a pătrunde în incintă”, deoarece „orice intuiție este afect, e un act de iubire sau care presupune iubirea”. Iar eu, doar cu iubire am încercat să cunosc Fetița agățată de inimă.

 

Notă

 

1 Dámaso Alonso, Poezie Spaniolă, Încercare de metode și limite stilistice, Editura Univers, București, 1977