Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poezia între aisthesis, imitatio, adevăr și autenticitate – o privire asupra operelor lui Hölderlin, Rilke și Dante (I)

Poezia între aisthesis, imitatio, adevăr și autenticitate – o privire asupra operelor lui Hölderlin,  Rilke și Dante (I)

Afirmațiile noastre vor stîrni, fără îndoială, protestele esteticienilor tadiționalişti, rămaşi, fără putință de tăgadă, tributari prejudecății aristoteliciene, şi aceea prost înțeleasă, iar asta mai degrabă datorită felului confuz în care ne-a parvenit Poetica lui Aristotel, dar şi lipsei de orientare a esteticilor modeme, postkantiene.
Prejudecata constantă care a stăruit şi stăruie încă asupra poeziei, şi care îşi are rădăcina în scolastică, care s-a înstrăinat tot mai mult de concepția plotiniană asupra artei, este aceea că poezia nu este altceva decît cunoaşterea prin simțuri şi asupra simțurilor, fantasmă, fals sau plăcere a simțurilor, fără nici un fel de legătură cu intelectul, cu cele determinate şi cu adevărul. Partea bună, ca să zicem aşa, scolasticii o văd în latura practică, morală a poeziei, în care aceasta este privită ca fiind bună pentru educația vulgului, iar la spiritele elevate pentru delectarea simțurilor. Se vădeşte aşadar o concepție oarecum hedonistă a poeziei, ilustrată, privind cu bunăvoință, în spusele truverilor şi trubadurilor. Cît de departe este Dante de toate aceste stări de fapt, o vom demonstra-o. De altfel, el este excepția care va întări regula.
Lăsînd la o parte rigorismul estetic, manifestat prin negarea artei în Evul Mediu timpuriu de către un Tertulian, Clement sau Bonaventura, în favoarea religiei sau ştiinței divine, teologia, s-a impus în acea perioadă o teorie narcotică a artei moraliste sau pedagogice, cum o numeşte B. Croce în Estetica, (1) care contribuise deja la adormirea cercetării în antichitatea tîrzie şi care, spune el, se potrivea unor vremuri de relativă decadență a culturii.
Savantul italian arată că revigorarea ideii de artă în Evul Mediu survine printr-o operă bizară numită De continentia vergiliana, al lui Fulgentius, autor din secolul VI, carte care a făcut posibilă acceptarea lui Virgiliu de către Evul Mediu şi i-a netezit calea spre supranumele de păgîn înțelept care a ştiut totul. Cu toate acestea, singurul care a văzut, în acea perioadă în poezie, altceva decît falsitate plăcută sau educație teologico-morală, o spunem cu riscul asumat de a ne repeta, a fost Dante care are şi cele mai pertinente considerații teoretice din timpul său asupra acesteia.
Tradiția critică şi ştiințifică a poeziei şi a artei în general nu a avut, în acel timp, reprezentanți, spune Croce. Însăşi Poetica lui Aristotel era slab cunoscută şi prost tradusă în latină şi s-a datorat, după esteticianul italian, unui oarecare Hermann pe baza parafrazării sau comentariului lui Averroes.
Sub raportul studiilor facultății lingvistice, al expresiei estetice, deşi lupta dintre nominalism şi realism ar fi creat bune condiții pentru apariția unor dezbateri pe această temă, nu avem de remarcat decît tratatul lui Duns Scotus De modis significandi, retipărit în 1902 prin grija prelatului Fernandez Garcia. El va cataloga cunoştințele drept confusae, indistincte şi distinctae, terminologie ce va apărea cu pregnanță la începuturile esteticii modeme la un Windelband, dar şi la un Descartes sau Leibniz.
Nu altfel stau lucrurile în epoca Renaşterii, unde confuzia generată de scolastici va persista, chiar dacă se va pune problema încă insuficient determinată şi, în fond, eminamente falsă a adevărului ca verosimilitate în poezie. Cu toate acestea, fundamentale pentru epoca în discuție au rămas concepțiile unui Francisco Robotelli sau Castelvetro adepți convinşi ai hedonismului, iar pe de altă parte cele ale unor Le Bossu, Traité de poème épique,(2) sau LaMenardiere, Poétique, Paris,(3) care cred că poezia este o unealtă pentru educația poporului şi văd în Iliada şi Odyssea lui Homer două plăcute manuale cu subiecte militare şi politice.
Nu vedem sensul unei expuneri mai detaliate a acestor probleme şi nici importanța faptului de a arăta disputele pe marginea ideii de universal şi particular în poezie, a întîietății poeziei sau istoriei sau a importanței verosimilului şi în ce ar consta aceasta. Vom aminti doar că de aceste probleme s-au ocupat în epocă un Giarolamo Francastoro, Naugerius sive de Poetica, 1555., G. Piccolomini, Alfonso Lopez Pinciano, Philosophia antiqua poetica, Madrid, 1596., sau Francesco Patrizzi, care în Poetica, 1555-1586, se vădeşte a fi un adversar al ideilor aristoteliciene arătînd, pe bună dreptate, inconsecveța Stagiritului atunci cînd determină sensul moțiunii de mimesis, imitație.
Secolul al XVII-lea introduce în analitica conceptului estetic de poezie termenul de ingeniu care în concepția unui E. Tesauro, Matteo Pellegrini sau Bouhours ar însemna talent, gust, imaginație, fantezie, sentiment, etc., etc. El era conceput cînd aparținînd oarecum intelectului cînd avînd de a face doar cu senzațiile şi afectele. Alții, printre ei spaniolul Baltasar Gracian, Obras, Anvers, 1669., consideră acest ingeniu ca fiind ceva steril, şi propune ca judecată supremă a poeziei bunul gust, sens ce avea apoi să se extindă şi asupra ştiinței şi chiar, culmea ipocriziei, judecății morale. Acest concept a făcut epocă şi îl găsim pretutindeni pînă în Critica puterii de judecare a lui Kant.
Cartezianismul a marcat o cotitură, chiar dacă încă timidă sub aspectul varietăților abordării, în concepția asupra poeziei. Ei au renunțat în a mai dezbate lumea obscură a ingeniozităților, a gustului, a fanteziei, a sentimentului. în Traité du Beau, où l’on montre en quoi consiste ce que l’on nomme ainsi, par des exemples tirés de la plupart des arts et des sciences,(4) J. P. de Crousaz, aşeza frumosul, în mod oarecum judicios, în ceea ce se reduce la idei, acestea fiind pentru el caractere reale ale frumosului, bazate pe natură şi adevăr. Această frumusețe el o identifica apoi în frumusețile particulare ale ştiinței, filosofiei, poeziei, religiei, în care regăsea cinci caractere esențiale ale ideilor sau formelor: varietate, unitate, regulă, ordine şi proporție.
În Anglia Locke, în An Essay Concerning Human Understanding,(5) acceptă din literatura timpului distincția dintre ingeniu şi judecată; prima fiind ,după părerea lui, o combinație plăcută între varii idei şi descoperă în ele imagini frumoase care pot delecta şi impresiona imaginația, judecata în schimb, improprie poeziei, ia în calcul diferențele şi are ca normă adevărul. Aceasta aparține ştiințelor şi filosofiei. După părerea lui arta se reduce la copie, adică la imitarea originalului, natură, idei, etc., etc.
Benedetto Croce,(6) ne spune că: “Mai amplu şi cu o altă vigoare filosofică, Leibniz a deschis porțile acestei întregi mulțimi de fapte psihice, pe care intelectualismul cartezian o îndepărta de la sine cu oroare. În concepția sa asupra realității, guvernată de legea continuului (natura non facit saltus) şi în care care scara ființelor merge fără întrerupere de la cele infime pînă la Dumnezeu, imaginația, gustul, ingeniul şi altele asemănătoare îşi găsesc cu uşurință locul unde să se aşeze. Faptele pe care acum le numim estetice, se identificau cu cunoaşterea confuză a lui Descartes, care putea fi clară fără să fie de altfel distinctă: terminologie derivînd, după cum ştim, din scolastică, şi sugerată poate în mod special de teoriile lui Duns Scot, care a fost reeditat şi apreciat tocmai în secolul al XVII-lea “
Leibniz crede despre artişti, deci şi despre poeți, că au o cunoaştere clară dar confuză şi nedistinctă, cunoaştere imaginativă şi nu rațională, rațiunea, spunînd el, nefiind aplicabilă artei.
„S-ar putea părea că aplicînd cuvîntul claritas la faptele estetice şi negîndu-le distinctio, Leibniz le recunoscuse caracterul cu totul propriu, nesenzual şi totodată neintelectual: Nesenzuale ar părea să fie pentru el în măsura în care au propria lor claritas, diferită de delectare sau de emoția senzuală; neintelectuale, fiindcă sînt lipsite de distinctio. Dar lex continui şi intelectualismul leibnizian interzic acceptarea unei astfel de interpretări. Obscuritate şi claritate sînt aici grade cantitative ale unei cunoaşteri unice, distinctă sau intelectuală, către care ambele tind şi care este atinsă în gradul cel mai înalt. Admițînd, în fine, că artiştii judecă cu percepții confuze, clare dar nu distincte, nu se exclude că acestea ar putea fi corectate şi transformate în adevăr prin percepție intelectivă […] Ceea ce înseamnă că o operă de artă poate fi perfecționată, determinînd-o prin gîndire[…]. Claritas, atribuită faptelor estetice este, în definitiv, nu diferență specifică ci parțială anticipație a unei distinctio intelective. Desigur, a fi stabilit un asemenea grad, înseamnă un progres important; dar, în ultimă analiză, doctrina lui Leibniz nu e fundamental deosebită de ale celor care, făurind noile cuvinte şi distincțiile empirice studiate de noi, au reținut atenția într-un fel oarecare asupra particularității faptelor estetice.”(7)
În ce priveşte speculațiile asupra limbii, secolul lui Leibniz este mult mai activ decît cel anterior. Criticii Renaşterii şi cei din secolul al XVI-lea, deşi au încercat să se ridice deasupra gramaticilor de tip empirist şi să le adune într-un anumit sistem, au căzut în logicism, care explica formele gramaticale drept metafore, pleonasme, improprietăți, elipse. Astfel a procedat un Giulio Cesare Scalinger sau un Francesco Sanzio, în Minerva seu de causis linguae latine commentarius(8). Sanzio susține că numele sunt impuse lucrurilor în mod rațional; el exclude interjecția dintre părțile vorbirii ca fiind simplu semn de bucurie sau de durere şi elaborează sintaxa prin intermediul a patru procedee de construcție conform principiului: doctrinam supplendi esse valde necessariam, adică, varietățile gramaticale ce se explică prin elipse, prin abreviere şi prin greşeală față de forma logică tipică(9). Mai amintim aici faptul că în 1660 Claude Lancelot şi Arnauld publică Grammaire générale et raisonnée de Port-Royal, o aplicare riguroasă a intelectualismului cartezian la structurile gramaticale dominată de ideea, suficient de răspîndită în epocă, a artificialității limbajului. Leibniz, spre exemplu, deşi a făcut toată viața specualații asupra limbajului, imaginînd chiar o limbă universală – ars characteristica universalis – nu a ajuns niciodată la o viziune nouă asupra limbii.
Emulii lui Leibniz, dintre care amintim aici pe Christian Wolff, nu numai că nu au renunțat la sistemul cartezian al maestrului lor dar, mai mult, l-au accentuat. Într-o încercare de schematizare a ideilor lui Leibniz, Wolff stabilea, Psychologia empirica,(10) ca primă parte a lucrării doctrina cunoaşterii concepută ca instrumentum, la care adăuga politica, dreptul natural şi etica, împreună constituind activitatea practică, restul fiind teologie, metafizică, pneumatologie şi fizică, împărțindu-le în două: prima fiind doctrina psihică şi cea de a doua doctrina naturii fenomenice. Şi cu toate că Wolff vorbeşte de o imaginație productivă, guvernată de principiul rațiunii suficiente, totuşi o ştiință a imaginației, ca nouă valoare teoretică, nu a putut construi.
Cel căruia i-a fost dat să realizeze acest lucru a fost Alexander Baumgarten. El este primul care introduce termenul de estetică în gîndirea modernă în teza sa de doctorat: Meditationes philosophicae de nonnullis ad poema pertinentibus, septembrie 1735, în care apare determinată această ştiință a cunoaşterii sensibile ca opusă celei a intelectului, prin intermediul celor două concepte antice: aistheta kai noeta. Pentru Baumgarten, Aesthetica, (11) şi Meditationes (12), reprezentările poetice sînt confuze sau imaginative, distincția, adică intelectul, nu este poetică. Poetică este imaginația şi tot ceea ce se referă la simț. Judecata asupra reprezentărilor sensibile se face prin intermediul gustului.
Cel care a marcat o adevărată revoluție în ce priveşte reevaluarea noțiunii de poezie a fost Giambattista Vico. Cu un deceniu înainte de Baumgarten apărea la Neapole Scienza nuova, 1725, care, spune Croce, dezvolta în privința poeziei ideile anticipate încă în 1721 în De constanta iurisprudentis.(13) Vico este primul dintre moderni care concepe poezia ca pe o istorie ideală a spiritului, ca pe o formă a conştiinței. Pentru Vico poezia vine înaintea intelectului, dar după simțuri. „Treapta imaginativă este cu totul independentă şi autonomă în raport cu cea intelectivă care nu numai că nu-i poate adăuga nici o perfecțiune, dar reuşeşte numai s-o distrugă. „Studiile de Metafizică şi Poezie sînt în mod natural opuse între ele; dat fiind că una purifică mintea de prejudecățile copilăriei, cealaltă o scufundă şi o prăbuşeşte din nou în ele; una rezistă în fața judecății simțurilor, cealaltă îşi face din ele regula lor principală; una slăbeşte imaginația, cealaltă o cere robustă; una ne atrage atenția să nu facem din spirit corp, cealaltă nu se bucură de altceva decît să dea corp spiritului; de aceea gîndurile uneia sînt toate abstracte, conceptele celeilalte atunci sînt mai frumoase cînd se formează cu mai mult corp; şi, în sfîrşit, una se stăduie ca înțelepții să cunoască adevărul din lucrurile lipsite de orice pasiune…, cealaltă se străduie să determine pe oamenii de rînd să acționeze conform adevărului prin mecanisme de afecte foarte tulburătoare, care, desigur, în absența acestor afecte foarte tulburate nu ar acționa astfel. Iată de ce în toate timpurile trecute, în toate limbile cunoscute de noi, nu a existat niciodată un om atît de valoros, totodată şi mare metafizician şi mare poet, din categoria cea mai înaltă de poeți, căreia părinte şi prinț îi este Homer”. „Poeții sînt simțul; filosofii intelectul genului uman.[…]. Marii poeți se nasc nu atît în epocile de reflecție, cît în cele de imaginație, cărora li se zice de barbarie, astfel e Homer în barbaria antică Dante în Evul Mediu, în reîntoarsa barbarie a Italiei. Iar cei care au vrut să regăsească în părintele poeziei greceşti înțelepciunea filosofică au transformat pe apoi în înainte fiindcă secolele poeților preced pe cele ale filosofilor, iar națiunile tinere au fost ale poeților sublimi. Vorbirea poetică se naşte înaintea celei prozaice din necesități de natură, şi nu din capriciu a plăcerii; poveştile sau universalii imaginativi au fost concepute înainte de universalii raționali, adică filosofici.(14)”
Pentru Vico limbajul si poezia sunt identice. Prin aceasta el a combătut prejudecata epocii conform căreia limbajul prozatorilor este propriu pe cînd limbajul poeților este unul impropriu. Primele limbi, spune Vico în Scienza nuova prima, Opere, au constat „în acte mute sau corpuri, care aveau raporturi naturale cu ideile pe care oamenii vroiau să le semnifice”.(15) După el, aceste limbaje, la care mai adaugă heraldica medievală, trebuie să fi constituit întregul limbajului poetic, de unde ar rezulta trei feluri ale limbilor: limbi mute sau divine; limbi eroice prin simboluri cavalereşti; limbi vorbite.
Dezvoltînd asemenea idei, natural, Vico nu putea să fie decît împotriva logicii formale aristoteliciene sau scolastice. El afirmă că a descoperit alte pricipii ale poeziei decît cele formulate de Platon şi Aristotel. Noi am spune că le-a redescoperit, doar, deoarece, încă din antichitatea tîrzie atît Platon cît şi Aristotel au fost greşit înțeleşi, traduşi şi interpretați, astfel încît, mai ales în cazul primului, s-au reținut numai considerațiile acestuia din Republica, omițîndu-se tot ce scrisese mai înainte în Ion, Phaidon, Menon sau Phaidros. Demne de amintit sunt şi studiile lui Herder şi Hamann asupra filosofiei limbajului. În Abhandlung über den Ursprung der Sprache, Herder arară că: “Limbajul uman nu este efectul organizării gurii, fiindcă şi cel care este mut pe viață, dacă reflectează, are în sine limbajul; nu e un strigăt al senzației, fiindcă el nu a fost găsit de vreo maşină de respirat, ci de o creatură care reflectează; nu e o imitație, fiindcă imitația naturii e un mijloc, iar aici e vorba de a explica scopul; cu atît mai puțin e o convenție arbitrară; sălbaticul în singurătatea pădurii ar fi trebuit să creeze limbajul pentru el însuşi, chiar dacă nu l-ar fi vorbit. Limbajul este înțelegerea sufletului cu el însuşi, tot atît de necesară cît este de necesar ca omul să fie om.” (16)
Pe de altă parte, spune Croce (17), Hamann, examinînd teoriile prietenului său Herder, nega şi el invenția şi arbitrariul limbajului şi punea pe primul plan libertatea umană, dar credea, spre deosebire de Herder, că limbajul era acel ceva pe care omul a putut să-l învețe numai datorită unei communicatio idiomatum cu divinitatea.
Este absolut suficient, credem, acest succint excurs în teoriile poetice şi lingvistice ale secolelor ce s- au scurs de la Dante, primul poet al epocii creştine care a cîntat ființa, şi pînă la cel ce avea să fie considerat, de către Heidegger, ca fiind tatăl poeților, şi asupra căruia se va apleca cercetarea care urmează: Hölderlin.

Note
1 B. Croce, Op. cit., trad. rom, Univers, 1971, p. 243.
2 Le Bossu, Op. cit., Paris, 1675, cf. B Croce.
3 La Menardiere, Op. cit., 1675, cf. B. Croce.
4 Cf. J.P. de Crousaz, Op. cit., 1715, ed a II-a, Amsterdam, 1724, cap. 1 şi 2.
5 J. Locke, Op. cit., II, 11, pgf. 2.
6 B. Croce, Op. cit., p. 273 şi urm.
7 B.Croce, Op. cit., p. 274-275.
8 Fr. Sanzio, Op. cit., Salamanca, 1587, cf. B. Croce.
9 cf. B. Croce, Op. cit ., p.275.
10 Chr. Wolff, Op. cit., Frankfurt und Leipzig, 1738, p. 138-172.
11 A. Baumgarten, Op. cit., 1750-1758, pgf. 18
12 A. Baumgarten, Op. cit., pgf. 92.
13 cf. B. Croce, Op. cit. p.285.
14 B. Croce, Op. cit., p. 286-287.
15 G. Vico, Op. cit., ed. îngr. de G. Ferrari, ed, a 2-a, Milano, 1852- 1854.
16 J. G. Herder, Op. cit., ed a 2-a, Berlin 1789, p. 60 – 65.
17 Cf. B. Croce, Op. cit., p. 319.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg