Un destin tragic, marcat de repetatele și lungile detenții politice, mai ales ultima, în condiții greu de imaginat, a avut Radu Gyr (1905-1975), pe care o istorie literară liberă de comunism l-a definit, cu bună dreptate, ca poet al închisorilor. Lirica sa, de profundă vibrație a durerii și umilințelor suferite nu poate fi judecată doar prin prisma legilor estetice întrucât ea reprezintă și ilustrează deplin, un veritabil document, mărturia calvarului demnității umane supusă interdicției de exprimare și manifestare exercitată de regimuri dictatoriale, de orice natură. Patriot, în înțelesul profund al cuvântului, creștin prin vocație, el și-a păstrat cu neînduplecare conștiința și demnitatea menirii sale de luptător. Elocvente în acest sens rămân cuvintele rostite în fața Tribunalului Poporului, la procesul din 1945, când a fost condamnat la 12 ani de detenție grea pentru delicte de ordin politic: „Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului […] Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.
Născut la Câmpulung, într-o familie de intelectuali, cu descendențe aromâne și ardelenești, Radu Șt. Demetrescu, pe adevăratul său nume, urmează Liceul „Carol I” la Craiova, când și semnează primele poezii. Frecventează cercurile literare din Bănie (cel condus de Elena Farago ș.a.), dar un rol important în formarea personalității sale artistice și mai ales a opțiunilor militante îl au grupările de la „Năzuința” și „Flamura”, care cultivau un neotradiționalism, având la temelie concepțiile filosofice ale lui Simion Mehedinți. Urmează Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, după absolvirea căreia ocupă un loc de conferențiar la catedra lui Mihail Dragomirescu, pe care îl considera drept maestru formator intelectual al său. Debutează editorial în 1924 cu volumul de versuri Liniști de schituri, din care nu va reține mai târziu decât puține poeme. Cu volumul Plânge Stâmbă-Lemne (1927) și apoi cu Cerbul de lumină (1928), își impune originalitatea discursul liric, fiind recompensat cu Premiul Societății Scriitorilor Romîni.
Se dovedește a fi un scriitor prolific, publicând articole, piese de teatru, traduceri și mai cu seamă poezii, de factură clasică (se ilustrează ca un cultivator al sonetului și în general al formelor poetice fixe) dar având un verb avântat și un timbru ce-l recomandă pentru poezia imnică. Se angajează de timpuriu în mișcarea legionară, în care vedea năzuința sublimă a generației sale pentru un ideal și o cauză sfântă de propășire națională. Pentru manifestările publice în această direcție, este arestat în 1933 și trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde se regăsește alături de Nae Ionescu, Mihail Polihroniade, Mircea Eliade ș.a.
Tonul poemelor este penetrant și mobilizator, Radu Gyr scriind câteva imnuri, texte fundamentale pentru angajamentul de luptă legionar: Sfânta tinerețe legionară (considerat a fi imnul neoficial al Mișcării), Imnul muncitorilor legionari, imnul Moța și Marin etc. În timpul rebeliunii legionare din 1941 este din nou arestat și condamnat, alături de alți 85 de „camarazi”, la doisprezece ani de detenție, pedeapsa fiindu-i modificată curând pentru a fi trimis pe frontul de Răsărit, unde este rănit grav în 1942. Revenit la viața civilă, activează ca ziarist însă imediat după 23 august 1944 este epurat din presă, deopotrivă din învățământul superior, și judecat în procesul unui „lot de criminali de război”, fiind condamnat la alți doisprezece ani de detenție. Este eliberat în 1955 însă în 1958 este din nou arestat pentru poezia manifest Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, considerată a fi o veritabilă instigare contra regimului democrat-popular, tribunalul condamnându-l la detenție pe viață. Poemul are vigoarea chemării la luptă, care nu s-a mai regăsit la intensitatea aceasta, în poezia românească contemporană, de la poemul 1907 al lui George Coșbuc; un patetic strigăt de revoltă: „Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/ nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ ci pentru văzduhul tău liber de mâine,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,/ pentru cântecul tău ţintuit în piroane,/ pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,/ ci ca să aduni chiuind pe tăpşane/ o claie de zări şi-o căciulă de stele,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi/ şi-n ea să te-afunzi ca un cerb în bulboane/ şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Şi ca să pui tot sărutul fierbinte pe praguri,/ pe prispe, pe uşi, pe icoane,/ pe toate ce slobode-ţi ies înainte,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!/ Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”
Spațiul carceral devine de-acum, pentru deținutul-poet Radu Gyr, lumea proprie, universul („micul nostru cosmos dintre ziduri”) în care trebuie să-și târască, în lanțuri, existența (doi ani, în închisoarea Aiudului a purtat lanțuri la picioare): „Vă privesc prinse zdravăn de glezne cu nituri,/ fac un pas, vă aud zornăind fierăria./ Crâncen mă simt priponit de granituri,/ așa m-a legat de ea veșnicia.// Mă culc, mă ridic, sun din carne, din oase,/ pâinea mea sună, apa mea sună, somnul meu sună./ Parcă întreg sunt făcut din fier și furtună,/ pe nicolavă și subt baroase” (Lanțuri).
Poezia scrisă în tainițele celulei („Scrise pe câte un crâmpei de geam, pe o plăcuță de lemn prețuită ca un tezaur, sau pe curelele pantalonilor, peste care se aplica cu studiată pricepere un strat de săpun, poeziile bardului craiovean au fost memorate de mii de osândiți și purtate ca o flacără olimpică din pușcărie în pușcărie. Poeziile lui erau vânate cu precădere. Nu exista vreo arestare, în care victima să nu fie întrebată de călăi: «Unde ai ascuns poeziile lui Radu Gyr? Și câte poezii ai învățat de la el?»” – Gheorghe Penciu, Candidați pentru eternitate, Editura Cartier, București, 1997), are vibrația strigătului de durere, emoția asumării depline a condiției dezumanizante pe care o trăia, zi de zi („veșnicia, celula și eu”), fără speranța izbăvirii.
Toate elementele sordide ale penitenciarului devin motive poetice, evocate cu un soi de cinism al neputinței („Dragi prieteni de singurătate,/ când celula cu beznă se-ncarcă,/ ploșnița soră, guzgane cumnate,/ mătușă libarcă.// Și voi, lighioane surate,/ păianjeni, păduchi și gândaci,/ numai voi, din pereții posaci,/ călcați cu inimi de frate/ prin orele mele înveninate” – Cumetri de singurătate1), căci opresiunea acestei existențialități obscure de la periferia imundă a societății constituie acum pentru poet, ca și pentru atâția, deopotrivă, alți deținuți politici, realitatea brută și brutală a ființării depersonalizate: „Cine sunt? Cum mă cheamă pe mine?/ Aici nu mă strigă nimeni pe nume” (Identitate) sau: „281. Numărul celulei mele./ Numărul hainei vărgate./ Numărul cheii turbate/ intrând în lacăt, scrâșnind din măsele,/ ronțăind ciolanele mele/ și oasele Veciei uscate” (281)”. Trăirile durerilor fizice, ale neajunsurilor de căldură și hrană („Mi-e frig, mi-e frig, – vreau să urlu, să zbier,/ cu țipăt metalic de fierăstraie./ Țipătu-nțepenește în ger,/ ca o momâine de paie” – Frig, sau: „Și eu iau terciul, printre dreve,/ și-n ochi îmi ard aceleași lame…/ Lihnirea asta din ce ev e?/ De câte mii de ani mi-e foame?” – Program zilnic), devin laitmotive ale unei poezii dramatice, de o sinceritate (autenticitate) cutremurătoare. Și totuși, efuziunile lirice nu lipsesc acestuia, el raportându-se mereu, cu anume candoare dureroasă, la o lume, alta, oarecum ireală, rămasă dincolo de zăbrelele închisorii: „Toamna, în temniță, n-o vedem niciodată,/ o pipăim ca infirmii, o mirosim ca dulăii…/ O, de-ar intra printre gratii, o frunză incendiată,/ i-am duce la buze pâlpăirea văpăii” (Toamna în temniță). Cu nostalgie resemnată își evocă părinții („Maică, măicuță albă, măicuță bună,/ când îmi coseai, surâzând, azur și pieptare,/ ghiceai tu zilele mele cu gheare? […] Tăicuțule, taică/ feciorul tău se zbate ca o lupoaică,/ se zvârcolește și urlă în cușcă,/ și zgârie drugii și-i mușcă […] Jeliți-mă, maică și tată” – Zodie), de Crăciun cântă colindul: „Hai cu colindul, cu plugușorul…/ Să geamă buhaiul cu dorul,/ jalea trostească din bice de foc,/ grâul stelelor s-aducă noroc […] Din celule, ca din racle,/ Doamne, Îți cerșim șperacle,/ clești și scule, să trosnească/ ocna ca o iască/ să-i pleznească fiarele,/ să crape zăvoarele,/ lacătul să sară,/ să iasă hoții afară […] Hai și noi cu sorcova,/ pe sub cer, pe undeva,/ Doamne, pe la ușa ta” (Colind); prezența la vorbitor e dureroasă, lipsită de bucurie: „M-au scos din celulă-ntr-o duminică, tată…/ Oftând veniseși la vorbitor./ Temnița stâmbă juca în jurul meu, beată,/ și-n piept ningea cu fulgi de cocor” (Vorbitor); plimbarea ritualică în perimetrul unei curți înfrigurate dintre betoanele penitenciare („Din moartea noastră-nchisă în milenii/ ne scot în curtea hâdă gardienii./ Cu ochii goi și stinși de suferință/ ne învârtim într-o circumferință// Călcând absenți – mecanice cadențe –/ făcând maneju-acestei penitențe,/ reglementar, sub cerul ca o zdreanță/ pășim toți, unul după altul la distanță” – Plimbare în cerc) ș.a.
E o poezie izvorâtă din emoția trăirii la limită a fiecărui moment al detenției, moment ce devine astfel, în vibrația sa emoțional-lirică, un veritabil eveniment tragic, memorabil, al propriei vieți damnate. Pentru că, Radu Gyr nu face confesiuni versificate într-o retorică propagandistică, ci își cântă aleanul, își etalează în vers sufletul înnegurat, devenind, în menirea sa, un veritabil poet al existenței întunecate din străfundurile becisnice ale pământului, de unde nu se poate evada decât prin fantastice iluzionări ale unei halucinante libertăți închipuite, metaforice, alegorice, pe aripi de baladă: „În fiecare noapte, din spații lichide,/ la ușa celulei oprește, gemând, o cotigă./ Din ea se dă jos o umbră cu glugă:/ – Sunt Amintirea, deschide […] În fiece noapte, la gratii de fier,/ vine Tristețea și lung își întinde,/ spre mine, rânjind, zbilțul ei de hingher,/ și-n zbilțu-i nemernic mă prinde […] Și-n fiece noapte-n celula cu febre,/ tunând, uruind, pe vinete șine,/ ți-aud, Deznădejde, venind peste mine/ trenul tău negru,-ncărcat cu tenebre.// Vagoanele-ți duduie, grele, prin noaptea de-asfalt,/ și eu te aștept, Deznădejde, la cantoane de jale,/ și-n fiece noapte, c-un țipăt înalt,/ hoitul meu blestemat îl arunc subt roțile tale…” (În fiece noapte).
Deznădejdea dublată de smerenia cu care își îndreaptă gândul spre Mântuitorul, pe care îl așteaptă (la fel cu toți cei întemnițați, de-o seamă), ca pe o izbăvire din suferință, dau liricii acestuia o anume religiozitate, exprimată cu patosul unei revelații a prezenței cristice în suferința umană: „Az-noapte Iisus mi-a intrat în celulă./ O, ce trist, ce înalt era Christ!/ Luna-a intrat după El în celulă/ Și-L făcea mai înalt și mai trist.// Mâinile Lui păreau crini pe morminte,/ ochii adânci ca niște păduri./ Luna-L spoia cu argint pe veșminte,/ argintându-I pe mâini vechi spărturi.// M-am ridicat de sub pătura sură:/ – Doamne, de unde vii? Din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gură/ și mi-a făcut semn să tac…// A stat lângă mine pe rogojină:/ – Pune-Mi pe răni mâna ta./ Pe glezne-avea umbre de răni și rugină,/ parcă purtase lanțuri, cândva…// Oftând, Și-a întins trudnicele oase/ pe rogojina mea cu libărci./ Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase/ lungeau pe zăpada Lui vărgi.// Părea celula munte, părea căpățână,/ și mișcau păduchi și guzgani./ Simțeam cum îmi cade tâmpla pe mână,/ și am dormit o mie de ani…// Când m-am trezit din grozava genună,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă și era lună,/ numai Iisus nu era nicăiri…// Am întins brațele. Nimeni, tăcere./ Am întrebat zidul. Nici un răspuns./ Doar razele reci ascuțite-n unghere,/ cu sulița lor m-au împuns.// – Unde ești, Doamne? – am urlat la zăbrele./ Din lună venea fum de cățui./ M-am pipăit, și pe mâinile mele/ am găsit urmele cuielor Lui…” (Azi noapte, Iisus…).
Poezie autentică, a trăirilor în tenebrele închisorilor comuniste, lirica lui Radu Gyr, de o profundă religiozitate a asumării destinului damnat, se înscrie ca o pagină de vibrantă emoție umană pe coordonata majoră a literaturii române ce ilustrează tragismul deceniilor de umilință și dezumanizare provocată de un regim abrutizant, dictatorial, devenind astfel simbol al repetării suferințelor Christice, preluate în alte condiții și în altă execuție, de către fiecare dintre deținuții politici ai secolului.

 

 

Note
1 Citatele se fac după volumul Radu Gyr, Sângele temniței * Balade. Volum îngrijit de Simona Popa, fiica poetului. Editura Marineasa, Timișoara, 1992.