Consiliul
Județean Cluj
Regizorul Călin Peter Netzer devine tot mai “Familiar”

Născut la Petroșani, a emigrat la opt ani (1983) ca etnic german cu familia în Germania. După o cariera de juniorat sportiv ca mare speranță a tenisului, revine brusc acasă și… se înscrie, supriză mare, la regie / Academia de Teatru și Film „I.L. Caragiale” București. Parțial supriză, deoarece de mic a fost un mare iubitor de cinema: vedea zilnic chiar câteva filme – mergea, de preferință singur, spre a empatiza mai bine. Încă de la prima peliculă, Mingea de cărpă (1994), se fixează pe trama propriei vieți, ca un poet auto-reflexiv care scrie numai viața lui pentru a se vindeca și înțelege cu anturajul său koste es, was es wolle/oricât ar costa. Lucrarea de diplomă n-a respectat cele 3 minute, depășește și bugetul ajungând la 10 – costurile suplimentare (nu mici) au fost generos date de familie. E o emoționantă „recuperare” a copilăriei în Petroșani cu un portret-omagiu adus bunicului pe linie maternă, încât familia, de față la prezentare, a plâns. Clar, se conturau viitoarele caracteristici regizorale: auto-introspecția riguroasă cu implicarea celor din jur ca într-un cine-verité. Ne amintește, păstrând proporția, de seria operelor neurotice new-yorkeze ale lui Woody Allen, de un Fellini (fără fantezia lui suprarealist-barocă) sau, în literatură, Truman Capote cu nemiloasele sale romane Cu sânge rece (intens documentat Kansas) ori anturajul său nebunesc din New York: Rugăciuni împlinite. Interesant că și ei au avut, de mici, o viață familială tensionată!
În filmografia sa auto-cathartică e o singură excepție până acum (Medalia de onoare, 2009) – scurt metraje: Ochi uscați (1995), Maria (1997), Zăpada mieilor (1998) și lungmetraje: Maria, 2003 Poziția copilului (2013), Ana, mon amour (2017) încununate cu premii la festivaluri internaționale. Nu întâmplător, protagoniștii seamănă cu el și anturajul apropiat. E primul român care a câștigat Ursul de Aur la Berlinală, 2013 cu Poziția Copilului înregistrând un record de 110.000 spectatori în țară, fiind distribuit și în peste 30 de țări. În 2017, Ana, mon amour primește Ursul de argint.
Familiar (regizor și scenarist) are premiera internațională pe 12.11.2023, acasă la 25.01.2024, unde am avut plăcerea să fiu invitat. Dragoș Binder / Emanuel Pârvu, un regizor român de +40, face un film cu emigrarea (anii ’80) familiei sale în Germania. Vrea să afle condițiile suspecte ale plecării cu ajutorul fostei iubite, Ilinca / Iulia Lumânare (și co-scenaristă), ceea ce îi apropie din nou, însă agravează relația cu logodnica Alina / Victoria E. Moraru. Urmează un fel de „making of making of” riguros care plonjează freudian în trecutul familiei, cu secrete dorite îngropate pentru totdeauna, însă asta e problema: ele izbucnesc mereu otrăvindu-le viața. Oare va putea vindeca vechile răni când se adaugă și altele noi?! Câtă asemănare cu emblematicul Meșter Manole care își sacrifică soția Ana pentru a crea și termina opera! Dar aici e mai mult…
Mulți artiști reînvie momentele plăcute, alții le împletesc cu cele triste, așa cum e, de fapt, viața, Călin Netzer nu poate ieși din succesiunea dramatică din cauza amplorii încă vii care îl apasă: de înțeles de ce vrea să se elibereze. Nu poate altfel chiar dacă știe că „sindromul Ana lui Manole”, poate „îngropa” fericirea! Mama lui Dragoș, Valeria / Ana Ciontea, îi și reproșează: Tu distrugi familia și prietenii pentru a face un filmca să iei alte premii la festivaluri! Scena de început ne arată că e conștient: plânge singur într-un parc. Nu știm: e la început sau după terminarea filmului – oricum, nu contează. Urmează discuția lui Dragoș cu Ilinca (aleasă de el în rol principal) și constatăm că ficțiunea și realitatea sunt una! Toți din jur au reticențe: ex-iubita, părinții, logodnica rupe legătura cu el. Va intra în conflict cu toți: are o ceartă cu Mama, apoi cu Tatăl Emil / Adrian Titieni (filmări chiar în casa familiei din București) degenerează în bătaie – reușită scenă pe muzică de Bach: contrast tulburător între calmul sacral ideal al maestrului și realitatea vieții. Epuizați și deazgustați de ce s-a întâmplat, Emil geme de durere pe pat, Fiul vrea să plece, dar se așează lângă Tată și-l mângâie, tăcut și jenat, pe picior – intens emoționant.
Puternicul impuls de auto-definire și înțelegere e mai puternic decât suferințele trezite: pleacă la Stuttgart să discute cu fostul cunoscut al familiei, Harald Stern / Vlad Ivanov, singurul care îi poate da detaliile ascunse ale trecutului, prezentate diametral opus de păriunții săi! Pentru înțelegere și catharsis, Dragoș pornește într-o „cursă contra-cronometru”, în stilul celebrului detectiv din serialul Lt. Columbo (Peter Falk), unde păcatul originar e cunoscut de la început, doar împrejurările, detaliile și motivațiile trebuie elucidate.
De aceea și camera (excelenți Barbu Bălășoiu, Andrei Butică) oscilează introspectiv de la medi-planuri la lungi prim-planuri cu protagoniștii. Avem chiar focalizare la hyper-prim-plan: după o ceartă dură, Dragoș și Alina își mărturisesc repetat dragostea și vedem gurile, apoi doar buzele lor – ni se spune, subtil, că iubirea are șanse dacă „decuplăm” rațiunea / creierul! Uneori se rotește febril în jurul creînd o empatică atmosferă cvasi-documentară. S-au folosit, de câteva ori, imagini duble care ni se par futile, deoarece nu conțin vreun mesaj / simbol necesar: așa e scena lui Dragoș cu Alina pe marginea patului, când publicul are, paralel, „varianta” ambii din profil și ea în amorsă (din spate).
Întreaga tramă e „liniară” pe acest subiect: pornește ca o săgeată trasă de autor, însă tot el e și ținta – dacă „rana” nu e „mortală”, sunt șanse să se vindece! E un ritm „infernal” de la început (doar câteva scurte momente de acalmie înșelătoare): e ca o operație dublă „pe cord și creier deschis” care nu lasă / nu permite vreo pauză. Ilustrația muzicală (tot Călin Netzer) e discretă, însoțind, uneori direct, acțiunea: de exemplu, radioul din mașină, apartament. Ansamblul de actori principali au jucat empatic reușind să cucerească publicul cu autenticitea trăirii, ca un veritabil neorealism italian al anilor ’50. Între protagoniști se evidențiază Emanuel Pârvu, Iulia Lumânare și Ana Ciontea, iar Adrian Titieni ne surprinde cu un mic rol de compoziție, reușind impresionant greul șpagat între a fi „călău & victimă”, în același timp!
Sala, plină la refuz, a aplaudat călduros și prelung filmul însoțind, astfel, și protagoniștii filmului prezenți în număr mare. Doar regizorul Călin Netzer a lipsit, fiind în străinătate: desigur, după operații de asemenea anvergură ai nevoie de liniște și detașare…