Consiliul
Județean Cluj
Sacru și simbol în pictura lui Ștefan Pelmuș

Actualul număr al Tribunei este ilustrat cu lucrări ale cunoscutului pictor Ștefan Pelmuș, lucrări incluse în albumul publicat în acest an la Editura Tribuna. Fragmentele care urmează constituie o selecție din referințele critice incluse în paginile albumului. (Redacția)
***
Fiecare întâlnire cu arta lui Ştefan Pelmuş acreditează ideea unei smerite şi, deopotrivă, provocatoare invitaţii la destăinuirea „poeziei mute” a tabloului. Iar călătoria prin universul său imagistic, pe care şi-l sporeşte, an de an, e o încântare estetică greu de uitat. Fiindcă oricine îl cunoaşte pe Şefan Pelmuş ştie că este pictorul care nu caută spectacularul, ci se entuziasmează în faţa miracolului vieţii. Şi nu oricum, ci reţinându-l în preajma sa, într-un mod cu totul particular: prin nepronunţate întrebări şi impresionant de multe răspunsuri – pe pânză! Ai sentimentul că nu pierde nicio secundă fără a-şi „legitima” starea de spirit ce îi deschide alte şi alte porţi spre lumi şi meridiane culturale cu care vibrează mental.
Pelmuş zugrăveşte, răbdător şi tenace, asemenea unui meşter pictor din vremuri de demult, bucuria descinderii în lumea de semne şi simboluri, cărora le redimensionează tainica frumuseţe şi multitudinea tâlcurilor. De fapt, artistul recriptează, grafic, vechi simboluri şi ne îmbie să le descifrăm. (Veronica Marinescu)
***
Maniera lui Pelmuş de a privi lumea, de a recupera un trecut artistic niciodată prea bine cunoscut, îl singularizează în peisajul artei contemporane româneşti. El încearcă să comunice cu publicul prin intermediul imaginilor, privite nu atât ca nişte hieroglife ale trecutului, ci ca un mănunchi de semne care să atragă atenţia, să stârnească curiozitatea şi dorinţa de cunoaştere.
În acelaşi timp, artistul rămâne în atelier, cercetând, studiind, pictând alte şi alte seturi de imagini, legate profund de o tradiţie, dar reprezentându-l în acelaşi timp şi pe el, consecvent cu opţiunile sale. El lucrează cu vervă şi bună cunoaştere a meşteşugului, pictând tot ceea ce-i iese în cale: casete, „scuturi” decorative, vase, recipiente de tot felul, uimind prin această capacitate creatoare şi ludică în acelaşi timp.
Aceste observaţii ne îndreptăţesc să credem că arta lui Ştefan Pelmuş incarnează o direcţie durabilă a artei româneşti contemporane, o direcţie care nu este atât de mult ataşată de un trecut al artei culte, cât mai degrabă de o artă locală, cu o străveche tradiţie, creată de meşterii anonimi, pe care el îi evocă aluziv prin stilul picturii sale. Dincolo de temele hieratice, maniera de a picta trădează bucuria artistului pentru creaţie, pentru lucrul bine făcut, purtând patina obiectului meşteşugit, dăruit altora spre contemplaţie. (Ileana Pintilie)
***
Ceea ce îl face însă inegalabil ca pictor (pe Ștefan Pelmuș, n.n.) este ingeniozitatea cu care impune raporturi simbolic ierarhice între subentităţi şi unităţi picturale, ce sălăşluiesc în adâncimile pânzei, şi entităţile din centrul ei, care le înglobează. El organizează spaţiul tabloului într-un mediu extrafigural şi un altul intrafigural, lăsându-şi veghea imaginativă să fantasmeze criptat pe acesta din urmă. Simboluri religioase, cupe cu licori apoase sau sanguinolente, siluete antropomorfe şi zoomorfe, flore delicate, faune unicelulare, geometrii minerale se cuprind unele într-altele pe mai multe niveluri de integrare grafică şi picturală, fiecare altfel caligrafiate cu „caractere” în majuscule şi minuscule, (trans)scrise cu fonturi şi mărimi diferite, altfel marcate şi dozate coloristic, într-un crescendo al saturaţiei cromatice care urcă de la transparenţă până la violenţă. Contemplatorul operei lui de o coerenţă de iconostas este răsplătit cu emoţia întâlnirii cu nemaivăzutul, cu neasemuitul. (Maria Leoveanu)
***
Există în pictura lui Ștefan Pelmuș un element constant: fundalul tablourilor: simplu, cel mai adesea monocolor, cel mai adesea țipător. Atât de constant, că nu sunt șanse să fie întâmplător. Cum, însă, mi-a fost dat să văd la pictori multe lucruri consecvente din întâmplare, vin repede și spun că la Ștefan Pelmuș elementul de care vorbeam este cu siguranță înfiletat, înșurubat în gând, în intenție. Este, la urma urmei, vorba despre o cortină. Spectacolele sale plastice se desfășoară mereu în fața cortinei, pe fața ei. La fel cum se desfășoară spectacolul literelor dintr-o carte pe fața hârtiei, cum se desfășoară spectacolul hieroglifelor pe fața pietrei, cum se desfășoară spectacolul ridurilor pe fața omului. Și este cortina asta atât de ademenitoare, încât cu greu te poți abține să nu te apropii de tablou și să-i ridici un colț ca să vezi ce îți pregătesc actorii în spatele ei, căci nerăbdarea te pune sub tensiune. Tot aici e ceva de observat: prin cortina fundalului Pelmuș cultivă cu ostentație o nepotrivire. Căci există o inadecvare coloristică între ,,cortină” și ,,spectacol”. Însă tocmai ,,nepotrivirea” aceasta generează spațialitate: formele nu sunt ,,cusute” pe pânză, ci joacă liber în fața ei. (Ion Mureșan)
***
Ajuns în fața unui tablou semnat de Ștefan Pelmuș, privitorul este fascinat, în primul rând, de o cromatică luminoasă, vie, care transmite o stare de bucurie exuberantă. Suprafețele plane, de fond, ale lucrărilor, în forme pătrate, dreptunghiulare, sau chiar triunghiulare, sunt colorate în nuanțe de roșu, galben, albastru, verde, chiar alb (foarte rar negru, sau culori întunecate), peste care pictorul așază un univers miniatural, compus din numeroase forme care creează o puzderie de scene, legate însă într-un discurs plastic ce are nevoie de toată atenția și comprehensiunea spectatorului. Fascinația constă așadar și în dezlegarea misterelor care învăluie fiecare lucrare în parte. Iar această înțelegere este facilitată de „dialogul” simbolurilor în care abundă pictura lui Ștefan Pelmuș. Pocalul, crucea, piroanele, peștele sunt indicii incontestabile pentru interpretarea lucrărilor în cheie spirituală, creștină.
Unul dintre simbolurile repetitive în lucrările lui Ștefan Pelmuș este pocalul, cupa mai mult de jumătate plină. În contextul mesajului promovat de artist, este cât se poate de clară referirea la cupa euharistică (a împărtășaniei), care conține „Trupul și Sângele lui Hristos” („Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică…”, Ioan, 6.54). Sau la „paharul” ca destin al omului hărăzit de Dumnezeu („Părintele Meu, de este cu putință, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!”, Matei, 26.39). Imaginea crucii este de asemenea frecventă. Artistul, în spiritul tradiției creștine, condensează în acest simbol patimile Mântuitorului și speranța omului religios la mântuire. Acolo unde este crucea este și Cel Răstignit, acolo unde tronează imaginea suferinței există și speranța.
În arta lui Ștefan Pelmuș se poate regăsi atât spectatorul care caută un univers pictural debordant de simboluri provocatoare pentru ochi și minte, generator de ambiguități neașteptate care promit descoperirea unor semnificații ascunse; cât și acela care, pentru a se bucura de senzații și emoții vizuale în fața unui tablou, are nevoie de o cromatică spectaculoasă. (Ani Bradea)