Consiliul
Județean Cluj
Scandarea spațiului

Pictura recentă a lui Mihai Șerbănescu ajunge la o esențializare a imaginii care exclude deopotrivă pitorescul (chiar dacă e vorba de peisaj) ca și narațiunea (chiar dacă monumentul trimite la istorie). Liric prin substanță, prin estomparea graduală a coloritului, uneori până la apropierea de cartolina alb – negru, artistul apelează alteori (cum e cazul în Culoarea Deltei d.ex.) la o subliniere a culorii din plin plan ajungând până la o reproducere minuțios fotografică. De altfel, pastelarea culorilor sugerează de cele mai multe ori și o adâncime spațială, nu de geometrie optică, ci de percepție sentimentală. Este o pictură armonică, muzicală, în care contrastul dintre delabrarea clădirii și viul aproape copilăresc al culorilor (Case vechi din Rădăuți) te face melancolic.
Dar nota specifică a acestei serii ține de elementul fundamental numit lemn și de funcția lui spațială. Ați observat cum dispar gardurile în lumea noastră rurală și chiar urbană „la curte”? Mă refer la gardul tradițional, din uluci și lați, sau simplu din crăci împletite cu meșteșug, care avea doar rolul de indicator teritorial și de pavăză contra animalelor? Înlocuit fiind azi cu gardul „de status”, de fapt zid sau complicată arhitectură din piatră și feronerie, dincolo de care nu se vede nimic, ermetic, costând enorm și semn al făloșeniei mai ceva decât casa însăși. Mihai Șerbănescu descoperă însă în această arhaică îmbinare a lemnelor o geometrie plastică de o teribilă elocvență. Și un semn al Timpului. Decuparea spațiului, caroiajul cu efectele lui optice și simbolice (despărțirea/unirea aici – dincolo) provoacă privitorul la reflexie. Sunt mai mereu două tărâmuri despărțite/unite prin vedere în aceste viziuni. Un fel de stâlp – prepeleac pe care sunt fixați parcă aleatoriu lați epuizând direcțiile spațiului pare un fel de scară suprarealistă, un stâlp totemic sau un memento oarecum înfricoșător: nu trece dincolo! Mai ales ținând seama de vegetația uscată din vârful stâlpului, de structura geologică stranie, zidul din spate în spărtura căruia „crește” ca pentru a o umple bizarul „arbore”, și de fundalul uniform, gri, un non-spațiu care nu comunică decât: aici nu este nimic (Anotimpurile materiei). Într-un tablou care ar putea fi „doar” un peisaj, Deva toamna, triptic, cetatea nu este nicicum personajul principal, ci abia sugerată prin câteva tușe în vârful muntelui, pierdută departe și în ceața gri-albăstruie. Prim planul violent, ieșind parcă din tablou, este un vârtej de viță de vie, prezentat oarecum ornamental, ca în simbolistica artei bisericești. Cu câteva frunze și ciorchini rămași în toamna târzie. Lipsa de detalii, pensulația apăsată din care se obține degradeul culorilor sugerează pierderea într-un orizont atemporal și sacru.
Foarte adesea prin spațiul îmbelșugat lăsat de lemnăria veche, putrezită, imemorială a acestor garduri simbolice se vede Raiul (Din Raiul Bucovinei), un câmp de flori desenate cu o naivitate căutată, care salvează imaginea de retorică explicativă. Lații au aici sugestia formală a unor șerpi și dintr-o dată ideea tabloului se complică. Scandările acestea lemn – piatră – formă simbolică (formă descoperită, conținută, în relictul ciotului lemnos) dau rezolvarea problemei spațiale, esențială, cum știm în pictură. Clădirile însele, când apar, se îmbie autorului și privitorului tot ca niște ființe naturale, crescute parcă și nu construite. În alte tablouri, realismul epurat de descriptiv obține efecte impresionante tocmai prin această asceză obiectuală și coloristică: un felinar sau un buchet de busuioc într-o firidă au ceva din hieratismul unor icoane laice. Geometria unghiulară inerentă a ostrețelor este „combătută” mereu cu forme contorsionate, vrejuri, care creează tensiunea privirii. Vehementă în acest sens este Spre rai, unde cele vreo două țambre rămase sunt realmente cotropite, înghițite, de o vegetație fabuloasă, ca din eminesciana insulă a lui Euthanasius din Cezara. Excelentă din punct de vedere simbolic și al soluției grafice adoptate este Îngerul din oblon. Forma primordială absolută a două lemne unite care este crucea se află aici ca o fixare, pecetluire, peste un oblon închis, cu multiple nuanțe de verde scorojit dar care pare a fi fixat într-un gard întunecat și ros de vechime. O descriere aproape impresionistă a unei străzi cu case vechi se cheamă sugestiv Memoria picturii. Alta asemănătoare coboară în memoria urbei natale: Târgoviște. La fel este un peisaj venețian în culori tomnatece. Iar o biserică plutind în culori vesele pe ape (Sfântul Ilie leagă și dezleagă ploile), ca și alta făcută din flori rămân alegorii ce trebuie dezlegate. Alt ciclu, l-aș numi litic, descoperă plasticitate formală, dar aici și coloristică, a pietrelor. Sinteza dintre „lemn” și „piatră” o văd în Patina timpului o compactare de forme natural – abstracte în care se oprește privirea. Dar Mihai Șerbănescu este totuși un pictor al deschisului. A fost un timp „când fugeam din rai pe geam”. Acum, ca în Iluzie de toamnă, vă îndemn să pășiți dincolo, în tărâmul cu flori. Gardul este mereu doar o părelnicie a timpului, mai mult decât a spațiului. Dar atenție să nu-l dărâmăm totuși!
*
Mihai Șerbănescu este profesor la Școala Populară de Arte „Octav Enigărescu” din Târgoviște, în trecut a studiat Pictura la Academia de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București și este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala București. De-a lungul timpului, a fost prezent în mod constant în taberele de creație organizate în țară, a avut zeci de expoziții naționale și internaționale (din Veneția, Italia, unde a fost de două ori bursier, până în Statele Unite ale Americii), ocazii cu care a primit numeroase premii și distincții. Lucrările sale se află în colecții din lumea întreagă.