Cu ochii măriți și sprâncenele ridicate, cu buzele cărnoase dar cuminți, fără senzualitate, un chip, posibil de femeie dar fără certitudine, privește într-o parte, abătut-melancolic, absent-neatent, nu se știe la ce. A rămas fără mâini, sau le-a pierdut, sau s-a decis să nu le mai folosească, să le păstreze pitite sub armura de piele întărită și de aceea șade, în tăcere, într-un cărucior cu roți de biciclu. Amicul patruped cu ochi humanoizi privește tot în gol, dar în altă parte, că doar tărâmul e larg, nu trebuie să te uiți în același loc, ești câștigat dacă schimbi perspectiva. Amicul este înfășurat într-o platoșă legată anapoda cu chingi care nu leagă nimic. Sfera albastră este singura figură lăsată în pace, ca o planetă de jucărie uitată pe podea. Ca și cutiuța albastră enigmatică de pe masa roșie, cu sertar și stinghie, cea care desparte îngerul de heruvim. Mâna dreaptă și aripa stângă, mâna stângă și aripa dreaptă, perechile de membre care le sunt suficiente ființelor cerești. Care ar fi fost cerești dacă nu ar fi avut nasurile atât de lungi, și știm noi ce se vorbește despre nasurile prea lungi și privirile prea goale. Unul zice: m-am gândit să pornim la drum fără bagaje, nu merită să cari prea multe cu tine. Celălalt nu-i răspunde dar se întreabă, apăsat de îngrijorare, unde să-și lase scutul care tocmai a înflorit. Ar putea fi o călătorie cu un singur sens, mai mult ca sigur una fără întoarcere, mai ales că para discordiei nici n-a fost băgată de seamă, pentru că Eva stă cu spatele și nu-i pasă de grădina lăsată în paragină. În tot acest timp, acrobații se pregătesc să schimbe rolurile între ei: dresorul va sări prin cercul neregulat iar șoricarul îi va da o bucățică de zahăr, exact așa cum fac saltimbancii de conjunctură. Dresorul, îmbrăcat impecabil, după moda vremurilor, caută cu privirea aprobarea publicului de dincolo de ramă, în timp ce șoricarul, patruped lipsit de orgolii inutile, adulmecă dulceața recompensei. Care-i unul și care-i celălalt? Poate știe prințul cu litera caligrafiată din vârful antenei, slova aceea solitară care încheie mesajul de pe tricoul princiar de brocart și care, pusă așa, deasupra capului, indică direcția de citire: de sus în jos. Din privirea prințului se vede limpede că el știe tot, a văzut și a auzit tot ce există și ar putea să ne spună și nouă dacă ar deschide gura. Însă buzele lui sunt prea frumos conturate și nu merită să le strice forma deschizând gura doar ca să ne spună ce știe. Cine a aflat, bine, cine nu, la fel de bine. Fiecare pentru sine.
Până la urmă, trebuie să recunoaștem că nimic nu se compară cu dragostea pescarului pentru soția sa. O urmează fără șovăire, deși se cam îndoiește că acesta este drumul cel mai drept spre piață. Totuși, își amintește că ea știe mai bine, absolut întotdeauna, și mai presus de orice este tot timpul grijulie și se uită la ce-a lăsat în urmă. Chiar și peștele din coș știe că este mai bine pe uscat decât în apă. Ultima dată când au plecat la plimbare, tot ea le-a arătat drumul pe care-l știa cu ochii aproape închiși, iar ei, cei doi soți, unul de formă și unul de rezervă, se mirau tăcuți cum poate o făptură atât de plăpândă, de firavă și neajutorată, să știe atât de multe. Bănuim că de fapt pantofii verzi știau drumul pe de rost, dar acesta este un secret încă neverificat. Crezi că eu nu pot să țin un ou pe cap? a întrebat-o el într-o zi. Și s-a înverșunat să și-l pună pe chelie, ținându-și respirația, gândurile și echilibrul. Țin pe cap toate grijile pe care oamenii de rând le țin pe umeri, norii, ploile și arșița verii stau pe capul meu cu toată greutatea lor nemăsurată, capul meu are puterea de a număra zilele, și anotimpurile, și veacurile, și crezi că nu mai încape și un biet ou alb? Iar ea, îngăduitoare ca întotdeauna, cu oul negru perfect în vârful capului, i-a lăudat perseverența. Mă rog, nu știm niciodată cât de mare e perseverența dar, când o întâlnim, trebuie s-o lăudăm, negreșit. Și să nu uităm că timpul trece ca un bicyclock, merge înainte și fără pedale, asta pentru cine mai crede că ceasul trebuie întors la ore fixe ca să păstreze ora exactă. Dar nimic nu mai este ca înainte, nici ceasul, nici busola, nici măcar bicicleta și asta numai și numai pentru că pantofii verzi nu mai știu altceva decât drumul cel mai drept, iar pantofii roșii au rămas buni numai pentru sprijin, căci s-au decis să nu mai intervină niciodată. Exact așa cum, alaltăieri, au pus la cale conspiratorii: roșul nu mai trebuie să mai dețină vreo putere, nu mai are voie să ațâțe, nu-i mai este permis nici să ardă nici să lumineze. Cu căciula bine îndesată pe urechi, are voie doar să vadă ce i se spune. În rest, totul se rezolvă din umbre și lumini. De la lumânări, desigur, pentru că soarele s-a stins după ce a obosit să tot încălzească, oameni, plante, animale și gânduri absurde, mari consumatoare de energie. Numai lumânările se ocupă acum de lumini și umbre. În față luminează iar în spate lasă umbra să strice jocurile întunericului.
La marginea tărâmului – marionetistul, un ins deloc împăcat cu treaba pe care trebuie s-o facă zi de zi. Nici el nu pricepe cum de se lasă unii prinși de sfori și jucați pe degete. Nu că i-ar păsa prea tare dar nici n-are de ales, așa i-a fost sortit, să-și pună șorțul de piele, în fiecare dimineață, să lege sforile de un băț și apoi să iasă pe stradă. Mușterii pur și simplu îi sar în lațuri. De-ar putea lua și el o pauză, cât de mică, poate mai scapă câțiva dintre bieții nenorociți fără scăpare, dar contractul nu-i permite pentru că este pe termen nedeterminat. Rareori mai apar excepții, cum ar fi cele două surori neasemănătoare care au reușit să se sustragă folosindu-se de un șiretlic vechi de când lumea și pământul. Nici n-a fost nevoie să se înțeleagă din priviri, așa cum fac surorile obișnuite, doar au ascultat vibrația aerului dintre ele și s-au priceput imediat cum să facă să nu cadă în mâinile marionetistului. Se vede asta și din mândria gâștei care stă, triumfătoare, nestingherită și îngâmfată, pe spatele unui biet dobitoc care o suportă numai pentru că are capul Ledei, pe care o admiră de câteva veacuri și în preajma căreia nu credea că se va afla vreodată, ce să mai spunem că acum are onoarea de a se afla chiar sub dumneaei. Când te nimerești cu un asemenea noroc nu mai faci nazuri. De altfel, chiar profesorul a venit într-o fugă, să-i spună că are de îndeplinit o misiune fără precedent. Ea, gâscă vanitoasă, a făcut o reverență când l-a văzut pe profesor, gândindu-se că un gest aristocrat o să facă din ea o lebădă. Habar n-are că profesorul a ghicit-o de la distanță și n-are de gând să-i răspundă nici măcar cu o privire piezișă. E adevărat că a învățat să-și țină capul frumos, cu gâtul răsucit și ciocul lăsat în jos, iar reverența este făcută corect, cu laba dreaptă trecută în spatele labei stângi, dar gâsca tot gâscă rămâne și niciun profesor din lumea asta n-o s-o trateze ca pe o lebădă.
În fine, last but not least, cum s-ar spune peste mânecă, trei din cei greu-de-numărat soldați aflați în solda tărâmului s-au întors acasă. Din păcate, nu li s-a permis să se așeze la masă înainte de a povesti, măcar pe scurt, cum este pe linia frontului. Nu se poate spune că sunt înfometați ci, mai degrabă, pofticioși, având în vedere că demult n-au mai stat la o masă ornată cu ghirlande de flori, globuri strălucitoare și lumânări înmiresmate. O risipă de resurse, dacă mă întrebați pe mine. Dar imaginea unei mese dichisite îți sporește dorințele pe loc, iar ei erau nerăbdători să se înfrupte din orice. Așa că s-au pus pe povestit, iute și concis, fără înfloriturile poveștilor soldățești, relatând următoarele: pe linia frontului orizontul este curbat și nu se poate vedea dincolo fără vreun ajutor de sus; inamicul este numeros și invizibil; când plouă, iarba crește mai repede, iar când soarele strălucește, toate poamele dau în pârg; în rest, totul e ca aici. Poftă bună! Numai înțelepții au priceput că linia frontului e din ce în ce mai aproape. Nimburile le dădeau lumina necesară citirii gândurilor și, cu toate că fuseseră luați prin surprindere, unul dintre ei nici măcar nu a apucat să-și tragă pantalonii, au descifrat imediat subtilul înțeles al ierbii și al poamelor care au nevoie de ploaie și de soare, chiar și pe timp de război. Un adevăr atât de crud nu putea fi dezvăluit decât de soldații întorși de pe front. Nici măcar cărțile nu menționează acest lucru. E clar: soldații și înțelepții sunt indispensabili.
Acestea sunt note dintr-un carnet de călătorie pe tărâmul lui Mazilu, tărâm despre care știm din picturile lui. Repere mi-au fost La balle bleue, Les deux soeurs, L’ange et l’angelot, One Way Trip, Les saltimbanques, Les poissonniers, La promenade, Oeuf blanc, oeuf noir, The Goose Pride, Les trois soldats, Le crépuscule des sages, Bicyclock Man, Les conspirateurs, Le prince, Ombres et lumières și Le marionnettiste, lucrări postate pe site-ul oficial al artistului. Și să nu uităm că frumusețea este în ochii privitorului.