Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Sora mea din munte (II)

Sora mea din munte (II)

Valeria, da, de mare ispravă era, însă acum, avea un nu ştiu ce. O ronţăia o nelinişte. Cobora şi urca, nu totdeauna cu rost, lampa de petrol din tavan, căreia bărbatul ei, Ionel Rîmbetea al lui Dionisie, îi făurise un soi de arc ce-i dădea mobilitate. Și era lampa aia când jos, lampă de masă sau de ţesut la război, când sus, lustră. Lumina electrică nu urcase in Urşici. Ionel lucrase singur și casa „cea mare”, aceea tăiată-n munte şi făcuse, bineînţeles, şi putina de brânză, cada pentru varză, butoaiele de murături, de ţuică sau pentru carnea pusă la sărat. Tocmise un „polizor”, ca „să nu mai suce cu mâna”. Fetiţei lor, Minodorei, câte jucării și obiecte nu-i meşterise. Ăsta-i rostul bărbatului, mai cu seamă în gospodăriile din munţi. Iar rostul femeii nu părea a-l şti nimeni mai bine ca Valeria. Iată-l: În scorbura unui anume fag bătrân, în „butoară”, se-ngrijea să fie pus la timp un ulcior cu apă rece. Atunci când se ţineau târguri în Haţeg şi oamenii se porneau la drum sau când urcau turmele. Aşa îşi şi măsurau calea: „Cât mai e pân’ la butoară?” Locul de popas îi bucura, le folosea.
Ştia să facă şi „pomană în viaţă” Valeria. „Tre› să dai o masă de lemn cu pânzătură şî, pe ea, zupă, sarme, o pân›e, ţuică, vin, cană cu lapt›e, pahare, sărăriţă – c-așa-i zic solniţei – tacâmuri, găleată cu apă, lampă cu petrol, scaun, şi ce jivine poţi da, miel, purcel, pui, viţel… Dai mai cu samă la bătrâni şî copchii. E bin›e s-o faci din tăt sufletu, nu pentru f›o răsplată, sâmplu, că mare bucurie ai aşe”.
Valeria vorbea, vorbea, dar era cu inima într-altundeva. Şi se tot juca cu lampa aia. Sus, jos, sus… Într-un târziu, am surprins nefirescul. În ia largă, ascundea un ghips. Îi zdrobise umărul o uşă grea de tren!… Ei, care umblase o viață pe jos sau pe cal, pe poteci şi drumuri de munte… Nici măcar n-am întrebat-o unde a fost cu trenul. Şi, brusc, mi-a vorbit în şoaptă. Dezvăluia o taină: „E făcătură. Mi-a făcut de rău vecina, îmi vor pământul de grădină, le-ar fi mai lesne s-apuce spre drum. De mult ne vor plecaţi, da’ io nu m-am dat dusă…” Ce poţi să-i spui?! Ei, celei atât de puternice? Devenită, parcă din senin, temătoare, vulnerabilă. De parcă cineva îi străpunsese aura, i-o făcuse ferfeniţă. Avea uneori pe chip o undă de spaimă. O gonea aproape imediat şi-mi zâmbea. „Hai, mai bine-om vorovi de comorile lu Decebal”. Și-și mijea ochii. Urma istoria cu copiii din Piatra Roșie care săpau la fântâna tatălui vitreg. Și-au găsit o oală cu cosoni, galbenii aceia cu vultur, pentru care se bat toți. Au dus-o la școală. Și le-au pus poza la gazeta de perete. Cu cravatele de pionier bine călcate și scrobite băț. Le-au dat ș-o diplomă. Banii însă s-au tot împuținat pe drum, la Muzeul de istorie din Deva, la București, apoi prin Europa, c-au făcut piciorușe. Multe, multe, uite, ca furnica asta. O ia binișor și-o dă jos de pe mână. Mai era ș-un moș, care-și ticluia o groapă de var, și iar a dat peste o oală. Ăstuia îi dăduseră însă „ricopensă” mare și el, blegul, și-a mai cumpărat pământ. Da’ nu-l putea lucra nici pe cel dintâi. O învățătoare de pe plai zicea că, aici, la noi, și sobolii, când își scurmă galeriile, aruncă afară din pământ bani de aur. Deh, că n-o fi fost chiar așa. Dar s-au umplut padinele cu orășeni, ba și străini, cu niște aparate care le piuie, piuile-ar puii-n cap. Ce năduf, pe Valeria mea… Ce neliniște.
Aici, erau înfruntate stihiile, lupii, ursul, şarpele, furtuni cu trăznete, vijelii şi torenţi, troiene şi viscole. Fiecare braţ de lemne pus pe foc era cu strădanie adus. La nuntă, zestrea era urcată pe o spinare de cal. Căruțe nu puteau trece pe potecile de munte. Cel mort era coborât în pământ, aşezat la odihna de veci, în grădina casei, nu puteai duce niciunde copârşeul. Pe cal? Oamenii erau, sunt, tari, aprigi, dar se feresc de „locuri rele”. Nu pornesc în „zile rele”. Și şi-au făurit strategii contra „moroilor”, cei cu gânduri rele. Care fură „mana laptelui”, de-i vine vacii colostru şi sânge pe uger, nu lapte bun. Aşa că pun în ogrăzi, pentru vite, drob de sare sfinţit la biserică, aidoma anafurei şi aghiazmei. Nu trăiesc la întâmplare, stau cumva la pândă şi presimt pulsaţia maleficului. Atunci când se apropie. Nu ştiu cum fac. Dar rareori se înşeală. Ioana Păntiloi, o certase pe Lucia Apolzan. O văzuse că-și mânca merindea pe o lespede. I-a tot făcut semne, până ce a făcut-o să coboare. Lespedea aia alunecase, cândva, la o furtună, și-i zobise omul. „Loc rău”, zisese bătrâna scurt. Oile se întorseseră, el nu. Tot pe stânca aia o luase la vale alt cioban. Și acela pierise… Ioana Păntiloi nu plecase însă de acolo. Viețuia singură și veghea. Uite, acum, o ferise pe cercetătoare de primejdie. Ca o strajă la „Locul rău”. Avertiza. Rămăsese să păzească mormântul bărbatului, că nici n-avea unde pleca… Sunt și „Zile rele”, când n-o pornești niciunde, ferit-a Sfântul. Le știau…
Spre sfârşitul verii am primit un telefon. Că-mi lăsasem numărul. Mi-l ceruse, adică. „Să ne mai dăm semn noi două”. La ce bun?, m-am întrebat. Orășenii au gânduri fără rost, cel mai adesea. Era Valeria. Se străduise să aflu că e în Bucureşti. La Spitalul Universitar Municipal. I se făcea puncţie pentru biopsie și a fost cumplit de dureroasă. Din osul de la umăr, ce nu se mai vindeca. Dar ochii-i străluceau, când m-a văzut şi am citit în ei mândrie. Reuşise să dea de mine, să mă facă să vin la ea. Îşi rotea privirea-n jur: „Uite, domna de la televizor…” Dar toţi erau, fireşte, indiferenţi. Mi-a spus răspicat: „N-oi mere io la oncologia lor, în Fundeniu ăla. Cum ies, o iau pân mânăstiri. Ştiu vreo doauo tare bune… Mai vorbim noi, ie, om mai pun’e la cale, ne-om mai vide, că io n-am stat destul pe lumea asta…”
Când toamna trecuse de pârguire, se fleşcăise de tot, în plină noapte, am sărit în sus. Mi se năzărise că Valeria era la mine, cu mine în cameră! În apartamentul de bloc! Şi, nu după o lungă vreme, mi-a venit vestea. Se dusese totuşi sau fusese dusă, la Fundeni. Şi, de acolo, …plecase de tot…
Ei bine, n-o cred de loc învinsă pe Valeria. Poate a realizat şi ea asta. Poate a simţit că mai era ceva, esenţial, de dăruit lumii – felia ei de suferinţă. O avea şi Dincolo rostul ei. Ba, mai cred că e rămasă cumva şi în Luncani. O voi găsi, dacă mă învrednicesc să mai urc în Urşici. Poate că şi trebuie s-o fac. Pentru ea şi pentru ai ei, cât nu s-a dus încă de tot la vale lumea lor, aşa cum păream să simt, să întrevăd, mai demult. Atunci, în Luncani Vale, când am cunoscut-o pe Valeria mea, și ele, șirurile de femei coborau pe potecă, cu broboadele lor scrobite. Sunt încă acolo luncanii din Luncani, chiar dacă în straie noi și cu copii prin străinătățuri. Nu pot pieri. Se pot doar transforma pe deasupra… Asemenea suflete nu sunt de mămăligă. Și ne fac cinste. Na, c-am spus-o. Oricât m-aș feri de asemenea vorbe umflate…

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg