Zidiți din dărămăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan
Aceasta este arta ce sufletu-ți deschide
Naintea veciniciei 1

 

 

Artele plastice sunt arte ale tăcerii, arte ale unei taine pe care o simți dincolo de privire și o înțelegi în profunzime doar prin ecoul interior al sufletului, iar rezonanțele se amplifică pe măsură ce îi acordăm timp, pe măsură ce zăbovim în atmosferă și îmbrățișăm văzutul cu încredințarea noastră. Privim cu memoria prin care reconstituim detaliul nevăzut și completăm cu imaginar instinctual lumea neîmplinită după măsura pătrunderii noastre.
Pânzele artistului Sever Moldovan ne cufundă într-o lume calmă cu volumetrie istorică ca să ne primenim sufletul sub semnul unui duh al formelor, fără să afirme direct spiritul credinței. Arta picturii este chemată să intermedieze cu fascinație între perceptual și imaginar, între faptic și afectiv, iar imaginile materiale ale picturii primesc un caracter întrupat, cu expresii de spațialitate, gravitație, soliditate și tactilitate.2 Ruinarea unui edificiu, adumbrirea unei arcade, decolorarea unor pinioane de zidărie, poartă gloria și frământările vieții3, ne produc inevitabila simțire a unui memento mori, iar gândul liber ajunge să distingă între scara umană și dimensiunea cosmosului nemăsurat, între temporalitate și atemporalitatea, să medieze între dialectica umanului și eternitatea anvergurii divine.
Proporția de aur, axialitatea dominantă, diagonala ascendentă a unei structuri, ne poartă privirea spre o verticalitate prezumtivă în care adâncimea sau întinderea se subordonează potențialului înălțării și sădesc intuiția purificării. Poate că perspectivele goticului împrumutate din atmosfera monumentelor medievale, evocate prin pictură, aprind dorința unui cu cât mai înalt, cu atât mai frumos, iar idealul constructiv pare să se moralizeze prin formele estetice și etice ale unui sentiment de admirație și beatitudine. Calitatea, lumina, culoarea, profunzimea, creionate în fața noastră, sunt acolo și sunt înțelese ca atare, doar pentru că trezesc un ecou în trupurile noastre … lucrurile au în mine, spunea Merleau-Ponty, o echivalență internă, ele trezesc în mine o formă a prezenței lor.4
Peisajele urbane ale artistului Sever Moldovan sunt o invitație să privim mai de aproape, să ne eliberăm de zările îndepărtate ale extremelor, a întinderilor imperceptibile, iar călătoria prin identitățile vizuale ale burgurilor Transilvaniei ne relevă o secvențialitate a întregului, o ritmicitate a unității în diversitate, a particularității ca fragment ce împlinește prin autonomia sa vocația universalis. Fascinația amănuntului urban, a detaliului stilistic, o recunoaștem în baghetele unui portal, în mulurile unei rozase, în perfecțiunea geometriei după care se cristalizează ansamblul compozițional. Profunzimile arhitecturale se conturează între simțul perfecțiunii matematice și perspectiva aeriană, între efectul în zbor de pasăre și incidența unei continuități spre privitor în care culoarea verticalizează expresia plastică, iar volumetria o completează cu iluzia spațialității.
Constatăm un interes special al artistului pentru citirea conturului formei, pe care nu o pulverizează sub impactul unei vizualități de suprafață, ci o păstrează închegată în limitele unui contur în care culoare devine epiderma corporalității noilor forme. Citirea amprentei formale contează în interpretarea plastică mai mult decât realitatea însăși, parcă artistul a tratat umbra și forma pe picior de egalitate, poate tocmai pentru că prezența dedublată este o componentă cât se poate de adevărată a realității vizuale. Vedem umbra unui turn de biserică impregnat peste frontul unor clădiri văzute de sus într-o contopire din care rezultă estetica unor forme concrete și totuși subiective, a unei locuiri ce are tendința să se definească metafizic și supranatural, dar fără să-și piardă raționalitatea. Artistul pare a vedea dincolo de frontalismul de la care pornește și sintetizează din dimensiunile purificate ale realității o fibră personalizată cu geneză străvăzută, desprinsă din matricea culturii fundamental europene.
Desenele ne poartă prin modul în care s-a cristalizat imaginarul colectiv al comunității urbane, prin atmosfera idealizată la Belle Époque în care recunoaștem amprenta breslei fotografilor de altădată în viziunea artistului de azi. Forța cadrului din fotografiile istorice decupează perspectivele mărețe ale unei așezări și melancolia perfecționistă a trecutului. Parcă ni se perindă prin fața ochilor consistența unor naturi statice compuse din volumetria și ritmicitatea caselor, din structurile arhitecturale în care spațiul micro și spațiul macro se diferențiază doar prin regularitate, proporționare, rigoare și echilibru. Cromatica tușelor rupte se subordonează rigorii, iar albastrul se substituie sugestiei temporale între cer și pământ, în timp ce roșul aprinde parcă pasiunea cercetării și activismul implicării în compoziții constituite pentru oameni, despre om, dar fără prezența fizică a omului, tocmai pentru a deschide ochiul experienței senzoriale, a afectivității și memoriei interiorizate.
Asemenea călugărului medieval, iubitor al misiunii ora et labora, artistul nostru și-a impus rigoarea trudei și pasiunii, convins fiind că împlinirea5 este, în același timp, și lucrarea lui Dumnezeu, și a noastră. Munca mânată de conștiință și entuziasm până la patimă, devine un purgatoriu, un travaliu al frumuseții platonice care există prin ea însăși, un indicator al valorilor eterne ce se sustrag timpului și spațiului. Împlinirea prin muncă o vedem în acest context, nu ca o măsurabilă dimensiune ce produce belșug material, ci mai ales o îndeplinire până la capăt, o bucurie a săvârșirii, o finalitate a lucrului început, o realizare independentă de dimensiunea recompensei atât de clamată în lumea recentă, dar cu mulțumire de sine și cu misia noastră ca oameni, la care nu putem să ne raportăm decât cu sinceritate, corectitudine și încredere.

 

 

Note
1 Mihai Eminescu în Împărat și proletar.
2 Juhani Pallasmaa, Imaginea întrupată, Editura Fundației Arhitext design, București, 2022, pp. 55-56.
3 Charles Boudelaire: un oraș îmbătrânit poartă gloria și frământările vieții.
4 Maurice Merleau-Ponty, în Poetul ca pictor (The Poet as Painter), 1990, după Juhani Pallasmaa op.cit. p. 57.
5 Sfântul Ioan Gură de Aur: mântuirea este, în același timp, și lucrarea lui Dumnezeu, și a noastră.