În Introducere la Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (Istoria literaturii la două mâini), Nicolae Manolescu face o mărturisire ce mi se pare deosebit de semnificativă nu doar pentru criticul literar, ci și pentru condiția unui autentic scriitor: „Există destule impurități şi în cea de față. Nu le-am eliminat, fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă (din acest punct de vedere) şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competența, temperamentul, gustul şi capriciile mele”(s.n.). Nu un „manual destinat instruirii” îi stă criticului în atenție, ci „o încercare menită să placă celor instruiți”(s.n.). Mai mult decât s-ar părea, Nicolae Manolescu are în atenție un demers ce rămâne emblematic pentru autenticul scriitor, a cărui operă transpune pulsul firesc al propriei ființe. Critica literară contează așadar ca operă care trebuie „să placă”, chiar dacă această plăcere este până la urmă „a celor instruiți”. Îmi îngădui aici o trimitere la regretata Ioana Em. Petrescu, care considera, în Configurații, că „numai geometria precară a trupului nostru, numai ritmurile, adesea șovăielnice, ale sângelui ne fac capabili să înțelegem înalta geometrie a rostirilor astrale și să creăm între acestea două, geometria cristalină a artei sau a ideii”. Ca orice scriitor autentic, el însuși scriitor, criticul nu poate „trece” în propria operă fără de amprenta propriei personalități. Cum o hartă ideală a literaturii nu este posibilă, „criticului nu-i rămâne (ce șansă!) decât să ofere „harta lui”, cu tot ce presupune această hartă.
La editura „Cartea Românească” a apărut în urmă cu puțin timp, în condiții grafice deosebite, o nouă ediție a volumului de Teme al lui Nicolae Manolescu, volum cu atât mai semnificativ cu cât ele, temele, contează ca indiscutabilă expresie a vocației creatoare a criticului. „Cu timpul – mărturisește Nicolae Manolescu – mi-am dat seama că mă exprimau pe mine însumi mai profund decât aș fi crezut”. Stimulatoare fără îndoială, tema este pentru Nicolae Manolescu, absolut firesc, legată de o intenție ce nu este deloc străină niciunui scriitor: „Abia recitindu-le am înțeles că, în esența lor, erau de fapt niște încercări de a-i provoca pe cititorii de literatură și, poate, pe unii specialiști să vadă cu alți ochi anumite laturi ale obiectului nostru. Intenția inconștientă din care s-au născut era mai puțin de a convinge decât de a incita la lectură și gândire”. Să provoace niște „rezolvări”: „Nu aveam pretenția să rezolv nimic, doream doar să provoc rezolvări”. Nu în ultimul rând, este menționată o anumită frică a scriitorului, având semnificative răsfrângeri asupra frumuseții și prospețimii scrisului. Este perspectiva unui creator autentic, a scriitorului care se abandonează unui impuls creator, finalizat prin frumusețe, cu tot ce implică aceasta. Provocarea amintită îl vizează în primul rând pe creatorul însuși: „Precizez că «provocarea» (câtă este) din «temele» mele se adresează, în primul rând, celui care le scrie”. Frica de rutină, pagina și condeiul devin aici semne ale conștiinței creatorului: „De rutina mea mi-e frică, de pagina bătrânicioasa și ternă care-mi poate ieși de sub condei, de extenuarea materiei mele cenușii. Mai ales că știu că plăcerea (nu doar a lecturii) nu e eternă și că, la capătul ei, mă așteaptă, dacă voi trăi destul, lunga iarnă a răspunsurilor la întrebări pe care nu voi mai fi in stare să mi le pun”.
Temele manolesciene prilejuiesc o indiscutabilă plăcere a lecturii printr-un demers în care „conceptele criticii” sunt prea puțin solicitate, autorul apelând la un limbaj ce întărește ideea dialogului cât se poate de firesc cu cititorul. Ceea ce reține în mod deosebit atenția la (re)lectura temelor manolesciene este, după cum s-a menționat de altfel, „poetica” textului, ce-l individualizează pe autorul prezent în text pentru a asigura în permanență o caldă relație cu cititorul. Eul scriitorului încălzește discursul. Autorul „temelor” își menționează gestul de a răsfoi cartea, ca în situația lecturii jurnalului lui Gide din timpul ocupației și al războiului: „Răsfoiesc Jurnalul lui Gide din timpul ocupației și al războiului […]. Ce obstinată rezerva scriitorului de a se «angaja» în evenimente, deși acum mai mult decât oricând este evident că «nu are niciun mijloc de a evada» și nu-i rămâne, cum va zice Sartre, decât «să-și îmbrățișeze necondiționat epoca»”. Alteori trimite la evenimente mai vechi: „Citind, în vacanța de Crăciun, scena greșelii de ortografie din «Roșu și Negru», am izbucnit în râs și, la fel ca doamna de Renal în împrejurarea amintită, m-am simțit deodată eliberat moralmente“. Uneori autorul își începe textul cu o întrebare, precum în Literatură și minciună: „Ce legătură este între literatură și minciună?”. Are plăcerea de a nara, și o face captivant în Despre Esop, lasă loc exclamației, introduce intenționat câte un „iată”, fără să mai amintesc că nu lipsesc mărcile subiectivității ori gesturi contând ca nuclee narative care sporesc plăcerea lecturii, dorită de orice scriitor. Un exemplu sugestiv îl oferă paginile despre pastelurile lui Vasile Alecsandri: „Recitind Pastelurile lui Alecsandri, am găsit oarecare motive de îndoială cu privire atât la «tehnica (predominant) picturală», cât și la definirea lor de către G. Călinescu drept «un calendar al spațiului rural și al muncilor câmpenești», în sensul virgilienelor Georgice. Mai degrabă, cum zice tot G. Călinescu: „«Pastelurile reprezintă o lirică a liniștii și a fericirii rurale, un horațianism.»”. Atent la organizarea demersului, Nicolae Manolescu nu spune uneori totul de la început, dându-i răgaz cititorului să se pregătească de reflecție pentru ceea ce urmează. „Dar cu aceasta n-am spus totul”, afirmă criticul și scriitorul. Fără să abuzeze prea mult de așteptarea cititorului, autorul face neașteptata dezvăluire menită să surprindă: „Iată o caracteristică oarecum neașteptată, fiind la mijloc o poezie pretins descriptivă: atitudinea lirică originară nu constă în contemplarea naturii, ci în refugiul într-un spațiu închis și protector […]. Ceea ce G. Călinescu numește «calendarul spațiului rural» este, în fond, calendarul unei imaginații, ordinea prin care imaginația caută să repete natura”.
Având în atenție jurnalul gidian, în Duplicitatea lui Gide, Nicolae Manolescu își rezervă plăcerea unui admirabil text despre angajarea scriitorului. Angajarea lui Gide, consideră criticul, „seamănă cu o punere în paranteză a unei anumite conștiințe. Renunțând la indiferență, el nu renunță la principiul indiferenței artistului; ieșind în scenă, o face plin de rezerve. Se întreabă mereu dacă, trădându-și nepăsarea, nu și-a trădat vocația profundă”. Concluzia: „Sartre are dreptate: scriitorii sunt responsabili față de istoria lor, așa cum sunt față de opera lor. Dar dacă ei sunt în situație, dacă angajarea lor nu este o liberă opțiune, aceasta nu numai că nu exclude, dar presupune o duplicitate esențială”.
O lectură/relectură a textelor lui Nicolae Manolescu convinge că autorul merge un timp în sensul temei scriitorului abordat, atât cât este nevoie pentru a se desprinde în cele din urmă de aceasta și a „decola” spre un text propriu. O spune de altfel autorul, pentru a întări ideea că temele sale au orgoliul autonomiei, delimitându-se, fără ostentație și declarații belicoase de critica autorului: „departe de a se constitui din firimiturile căzute de la masa unor festinuri critice de amploare, își aveau autonomia și specificul destinat ”(s.n.). Temele nu sunt ale autorului abordat, ci contează ca teme manolesciene, pe care scriitorul Nicolae Manolescu le dezvoltă memorabil. În încheiere, un fragment semnificativ din Literatură și minciună: „Ceea ce nici psihanalistul, nici anchetatorul (personaj al unei nuvele cunoscute, n. n.) nu înțeleg este că secretul literaturii nu este transcendent, ci imanent; că literatura, spre deosebire de minciună, nu are nimic de ascuns din afara ei. Minciuna e o formă goală, un travesti, ea ascunde; literatura nu numai ascunde, ea și revelează. Minciuna se definește întotdeauna prin raport cu un exterior, a cărui imagine infidelă este; literatura se definește în raport cu ea însăși, își este sieși fidelă”.
Volumul Teme intră într-un firesc dialog cu Lecturi infidele, Cititul și scrisul, cu Istoria critică a literaturii române-5 secole de literatură și cu celelalte memorabile cărți ale lui Nicolae Manolescu, sub semnul valoroasei sale creații.