Am împrumutat titlul unei cunoscute cărți a lui Alain Montandon, Le baiser. Le corp au bord des lèvres (Sărutul. Trupul la țărmul buzelor, Editura „Tracus Arte”, 2016) cu gândul la un eseu despre ipostazele și posibilele semnificații ale sărutului în foarte cunoscutul roman rebrenian Ion, având convingerea că o lectură „fragmentară”, din perspectiva acestui motiv, poate dezvălui dincolo de nivelul realist al romanului, un subtil joc al semnificațiilor din planul simbolic al narațiunii.
Plecând de la exemple din literatură, dar nu numai, Alain Montandon are în atenție (și) „o fenomenologie a sărutului prins din zbor în chiar contextul întîmplării sale: pe ploaie, în beznă, călare, pe furate, refuzat, uitat, smuls, șterpelit, între două uși. În funcție de schemele narative în care este inclus, sărutul capătă mereu un alt chip. El acționează ca un ecou ce amplifică situațiile romanești: ca exaltare a trupului”.
Buzele ca „țărm” al trupului și ca limită a acestuia sunt prezente încă de la începutul romanului Ion, în binecunoscuta și mult citata secvență a horei. Privirile lui Ion se fixează asupra buzelor Anei, subțiri, care nu sunt deloc promisiunea unui trup ce l-ar putea ispiti pe feciorul Glanetașului, cu atât mai mult cu cât ele lasă să se descopere nu doar dinții, ci și gingiile: „Ion se uită lung la buzele ei subțiri care se mișcau ușor dezvelindu-i dinții cu strungulițe, albi ca laptele, și gingiile trandafirii de deasupra”. Cu totul altfel sunt percepute buzele Floricăi, asociate râsului, obrajilor, cu prospețimea fructului, și ochilor, ca părți ale întregului unei ființe iubite: „Nu-i fusese dragă Ana și nici acum nu-și dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de câte ori o vedea sau își amintea de ea, simțea că tot o mai iubește. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri și case și vite multe…”( s. n.). Pe Ana, Ion o privește cu milă, gândindu-se la Florica, iar sărutul lung, pe buze, este lipsit de trăirea bărbatului, nu însă și a fetei: „Îi asculta glasul plângător și-l cuprindea mila, în același timp însă se gândea la Florica. Apoi deodată tresări, o strânse la piept și, fără să rostească vreo vorbă, o sărută lung pe buze. Fata cuprinse cu brațele gâtul lui Ion, moleșită și aprinsă, și inima-i bătea atât de năvalnic, încât el o auzea”. Buzele Anei poartă amprenta durerii și a suferinței: Ana „avea un surâs dureros pe buze”. În schimb, pe Florica Ion o sărută cu patimă, o strânge în brațe și o înăbușă ca și cum sărutul și iubirea ar fi asociate unei simbolice ucideri, a asimilării depline a fetei, care se zvârcolește, lipindu-se în același timp de pieptul bărbatului, ca o sugestivă trecere în ființa lui: „Fără să mai scoată o vorbă, o luă în brațe, o strânse s-o înăbușe și o sărută pe gură cu o patimă sălbatică. Fata se zvârcolea, dar cu fiece mișcare se lipea mai tare de pieptul lui”. În ultimă instanță este un sărut devorator, Ion crâmpoțește buzele ca țărm al trupului Floricăi: „Îi găsi buzele și i le crâmpoți în sărutări”.
Ca o paranteză, în scena erotică dintre Titu Herdelea și Roza Lang, buzele sunt prezente și ele ca limită și țărm al trupului: „Titu îi închise repede buzele, apoi îi acoperi obrajii cu sărutări, iar ea îi cuprinse gâtul cu brațele care parcă-l frigeau. Tânărul o săruta neîncetat, bâlbâind vorbe fără șir, și doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeii, buzele ei roșii și umede ce se întindeau spre gura lui, mereu însetate. Corpul Rozei se răsuci și se lipi de Titu care, simțindu-i căldura, îl încolăci cu amândouă brațele și-l strânse sălbatic parcă să-i sfărâme oasele. Sânii plini, cu sfârcurile roze, îi ardeau pieptul. În îmbrățișarea aprinsă femeia se zvârcolea gemând cu ochii închiși”.
În relația cu Ana sărutul devine mijlocul prin care Ion o liniștește pe fată, el o sărută doar pentru a o „ostoi”: „Ion o ostoia sărutând-o”. O sărută de teama că șoaptele ei l-ar putea trezi pe Vasile Baciu: „Îi era frică să nu-l trezească șoaptele ei și-i astupă gura cu o sărutare”. În sfîrșit, sărutările celor doi sunt lipsite de viață, din moment ce ele pot fi înghițite ușor de sforăitul bețivului Vasile Baciu: „În curînd sărutările lor fură iar înghițite de sforăitul din pat”.
Din alt unghi, relația lui lui Ion cu pământul stă sub semnul iubirii. Personajul iubește pământul, nu oricum însă, ci ca pe o mamă, asociindu-l în felul acesta feminității, ceea ce motivează o serie de gesturi ale personajului: „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”
Motivul sărutului reține în mod deosebit atenția în două secvențe ale romanului.
Ion se duce la cosit dimineața devreme, în momentul în care zorile și lumina sărută pământul: „Sub sărutarea zorilor tot pământul, crestat în mii de frânturi, după toanele și nevoile atâtor suflete moarte și vii, părea că respiră și trăiește. Porumbiștile, holdele de grâu și de ovăz, cânepiștile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzeau, șușoteau, fâșâiau, vorbind un grai aspru, înțelegându-se între ele și bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare și roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l. Se simțea mic și slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place. Suspină prelung, umilit și înfricoșat în fața uriașului”.
Sărutul luminii dezvăluie nebănuita viață a pământului („respiră și trăiește”) și, în același timp, redă fragmentul și partea întregului. Prins în acest sărut revelator, Ion este eliberat pentru un moment din condiția sa de personaj realist și recuperat de un întreg a cărui chemare îl copleșește.
Lectura romanului nu poate ocoli mult discutata scenă a sărutării pământului. De data aceasta întâlnirea lui Ion cu pământul nu mai are loc dimineața, ci într-o primăvară cu sugestiile ei de revenire la viață (la o altă viață pentru personaj): „Vremea se dezmorțea. Iarna, istovită ca o babă răutăcioasă, se zgârcea mereu, simțind apropierea primăverii din ce în ce mai dezmierdătoare. Haina de zăpadă se zdrențuia dezvelind trupul negru al câmpurilor”.
Ion de-abia așteptase zilele acestea. Acuma, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vadă și să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase. Ascunse sub troienele de omăt, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de inima moșiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agațe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-și umple ochii de culoarea lui îmbătătoare (…). Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa arătându-și corpul gol, ispititor.Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic și nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. Pământul se închina în fața lui, tot pământul… Și tot era al lui, numai al lui acuma…
Se opri în mijlocul delniței. Lutul negru, lipicios, îi țintuia picioarele, îngreuiindu-le, atrăgându-l ca brațele unei iubite pătimașe. Îi râdeau ochii, iar fața toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișeze huma, să o crâmpoțească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunțuroase și umede. Mirosul acru, proaspăt și roditor îi aprindea sângele.
Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoșată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu. Sorbi mirosul, frecându-și palmele.
Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor… Se ridică deodată rușinat și se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva. Fața însă îi zâmbea de o plăcere nesfârșită. Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori”.
O serie de amănunte trimit la condiția de feminitate a pământului, pe care Ion îl sărută cu tot ce presupune actul erotic, ce nu exclude un preludiu, implicând simțurile. Sărutarea pământului este anticipată de o atitudine aproape sacră, buzele sale, în schimb, trădează voluptatea. Sărutul sugerează în egală măsură ideea de moarte (a unei condiții a personajului) și renașterea lui în alt orizont. Îmi place să cred că prezența secvenței trimite la un plan realist al romanului, care nu exclude însă un plan al semnificațiilor de profunzime. Dacă în scena cositului Ion „suspină lung și înfricoșat în fața uriașului”, în finalul romanului personajul se consideră el însuși „un uriaș”, cu necesara mențiune, „din basme”, din fabulos, cu alte cuvinte din alt plan decât al realității imediate.