Filosofia europeană contemporană este la fel ca și cultura europeană: haotică, în continuă degradare și fără relief. De la al Doilea Război Mondial încoace s-au manifestat unele curente de gândire proprii, Existențialismul sau Fenomenologia de exemplu, sau importate de peste Ocean: Pragmatismul, Filosofia analitică etc. Apoi, prin anii ‘70, nu s-a putut evita impresia că nu mai e nimic de inventat, că „s-a ajuns la fundul sacului” (acad. Mihai Pop). O impresie de secătuire a forțelor creatoare, o absență a unor idei culturale paradigmatice și durabile, a unor „idei-forță” (după expresia celebră a lui A. Fouillée), capabile să miște lumea. Golul a fost umplut la derută cu mici găselnițe efemere, cele mai multe venite de peste Ocean. Nimic memorabil, pentru că ceea ce se memora azi, anul următor trebuia abandonat ca învechit, spre a memora altceva, la fel de perisabil.
Dar iată că, spre a-l parafraza pe un celebru critic român, se nasc și în România filosofi. Poate că cel mai important concept filosofic nou, care se conturează în ultimele decenii în plan european, este acela al imaginativului poietic apriori și aparține filosofului român Mircea Arman, un clujean tradus în plan european, distins cu importante premii în Italia. După mai multe tatonări în vederea unei circumscrieri cât mai cuprinzătoare a conceptului, materializate în publicarea a trei volume anterioare consacrate temei, autorul ne pune în fața unei sinteze intitulate Tratat asupra imaginativului uman, Editura Tribuna, 2024, 600 pagini.
Imaginativul poietic apriori este un concept original, care nu trebuie confundat cu imaginația umană în sensul curent al termenului, cu funcția imaginației fabulatorie cu care este înzestrat individul, la unii dintre noi mai dezvoltată, iar la alții mai puțin. Ci suntem în fața unei regândiri a apriorismului kantian. Ideea și metoda lui Mircea Arman sunt evident de inspirație heideggeriană, în sensul că, examinând o serie de date ultime ale cunoașterii, noi trebuie să determinăm ceea ce este derivat și ceea ce este originar, mai precis să operăm o reducție fenomenologică de la ceea ce este derivat la ceea ce este originar.
Immanuel Kant, de exemplu procedează până la un punct oarecum similar, merge progresiv până la limita maximă a puterii de generalizare a cunoașterii aposteriori, de la care încolo începe Transcendentul. Originalitatea lui Kant constă în aceea că el nu se oprește neputincios în fața unui Transcendent abstract și gol, ca limită evanescentă a cunoașterii, ci îl transformă într-un Transcendental cu un conținut de cunoaștere determinat. Kant numește Transcendentală cunoașterea care se ocupă nu de obiecte, ci de modul nostru de cunoaștere a obiectelor, în măsura în care acest mod trebuie să fie posibil apriori (Critica rațiunii pure, trad. rom. Nicolae Bagdasar și Elena Moisuc, Ed. Științifică, București, 1969, pp. 77-78). La Kant procesul cunoașterii este prezentat ca o interacțiune între Subiect și Obiect, proces în care Subiectul vine cu propria sa zestre apriorică (transcendentală), anterioară Obiectului și care zestre numai ea face posibil Obiectul. Apoi, apriorismul kantian este determinat și structurat ca forme ale sensibilității pure apriori (două la număr, timpul și spațiul) și categorii apriori ale intelectului (douăsprezece la număr).
În opinia noastră, la Mircea Arman, imaginativul poietic (poietic în sensul etimologic de creație generică) apriori este în mai mare măsură originar decât apriorismul kantian. Imaginativul poietic apriori este capacitatea subiectului cunoscător de a crea în mod spontan lumi posibile cu totul noi, între aceste lumi înscriindu-se inclusiv apriorimul lui Kant sau opusul său, empirismul lui Locke. (De altfel, Hegel arată că cele douăsprezece categorii ale lui Kant sunt numai pretins apriorice, ele fiind în fapt scoase empiric din psihologie și logică, vezi G. W. Fr. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. II, trad. rom. D. D. Roșca, Ed. Academiei, București, 1964, pag. 595). Capacitatea de a crea noi lumi posibile, aceasta este potențialitatea infinită a conceptului lui Mircea Arman. Dar posibilitatea creatoare nu rămâne în mod abstract o posibilitate goală și imobilă, ci o posibilitate este vie și dinamică în măsura în care se transformă în realitate, în măsura în care își face intrarea în Ființă, altfel noi nici nu am fi știut niciodată că a existat ca posibilitate. În momentul instantaneu în care o posibilitate devine realitate, prin mijlocirea imaginativului poietic uman apriori, atunci toate celelalte posibilități opuse, care pot fi în număr nesfârșit, se transformă de asemenea instantaneu în imposibilități, lăsând posibilitatea tocmai devenită realitate să-și urmeze cursul. Și, după ce o realitate oarecare își epuizează ciclul de viață (naștere – devenire – moarte), eternul imaginativ poetic apriori, el însuși stând permanent la îndemână ca potențialitate pură, ne va fi la dispoziție spre a mijloci crearea de către om a unei noi lumi posibile.
Toate marile creații fundamentale ale Spiritului, puternic diferențiate și sistematizate în sine, de la mit și poezie până la știința cea mai riguroasă, sunt originate în una și aceeași capacitate imaginativă umană apriori. Mitul are preponderent o funcție explicativă și precede explicația metaforică proprie artei, precum precede și excede și explicația cauzală verificabilă a științei. Atunci când ajungea la limitele raționalității privind explicația, Platon povestea mituri. Iar Hegel, când voia să se facă mai ușor înțeles, recurgea la expresii metaforice. Spre deosebire de explicația de ordin științific, ce ne trimite la cauze anterioare regresând la infinit, mitul explică totul, fără rest, prin apel la un principiu spiritual și la miracol. Este ușor de observat că aceste două componente substanțiale ale mitului, principiul spiritual și miracolul, sunt produsul imaginativului poietic apriori. La fel și metafora, care este, după definiția unui poet, drumul cel mai scurt de la lumea văzută la cea nevăzută. Când mitul devine nesatisfăcător, deoarece ajunge să explice prea multe într-un mod prea simplu, atunci intervine metafora. Suprimând sau subînțelegând pe unul dintre termeni și lăsând la latitudinea noastră, a imaginativului poietic apriori, să ne imaginăm principiul spiritual din mit, imaginea din metaforă poartă dincolo de sine, de fizic, în metafizic. Astfel metafora nu este numai un mit comprimat, ci poate fi uneori și un mit à rebours, parcurgând drumul invers, de la imagini luate din lumea fizică la rădăcina metafizică a lumii. Dar, prin imagine, metafora realizează o deschidere luminatoare asupra ființei cu totul nouă (Heidegger) și, câtă vreme reușește acest lucru metafora, spre deosebire de mit, este veșnic vie.
Tratatul lui Mircea Arman este alcătuit din două părți, una „teoretică” și alta „practică”, așa cum le numește autorul, sau una sincronică și alta diacronică, așa cum am zice noi. În prima parte sunt analizate în diacronie un număr de cincisprezece determinații ale conceptului (capacitatea imaginativă, Ființa, imaginativul religios al vechilor greci, metafizica, primatul imaginativului metafizic și teologic, imaginativul științific rațional, imaginativul ca arhé al filosofiei și științei, imaginativul ca unitate sintetică a apercepției, imaginativul tehnologic, digitalizarea și peștera informațională, imaginativul postistoric și post uman, imaginativul poietic și adevăr). În partea a doua, diacronică, conceptul este „pus în lucru”, în scopul ilustrării, testării și validării, este cernut prin structura conceptuală a unui număr de cincisprezece paradigme importante ale gândirii filosofice, de la Antichitate la Evul Mediu (în gândirea antică, filosofia preplatonică, apoi la eleați, la Heraclit, Anaxagoras, Empedocle, Sofiști, Protagoras, Leucip, Platon, Aristotel, neoplatonici, scolastici, Thomas de Aquino).
Primul punct al demersului autorului nostru îl constituie evidențierea diferenței dintre imaginar și imaginativ. Imaginarul și imaginația capătă un rol fundamental în constituirea reprezentării și a contribuției subiectului în formarea obiectului. La Kant, imaginația este un produs al imaginarului, iar nu al capacității imaginative poietice apriori. Imaginația este ceea ce face legătura între datele experienței și intelect, întrucât intelectul nu se poate raporta nemijlocit la experiență. La Mircea Arman, imaginativul poietic apriori este cu totul altceva decât imaginarul și imaginația. Filosofia, arta, știința și teologia nu sunt un rezultat al imaginarului ca imaginație, reverie, halucinație sau onirism, ci al unui substrat originar care le face posibile și acest substrat este imaginativul poietic apriori ca o calitate esențială a umanului. Spre deosebire de Imaginativ, Imaginarul este mai degrabă o ars combinatoria ca efect secundar al unei activități umane, nu este un ceva originar și apriori. Imaginarul este irațional prin definiție, Imaginativul este însă rațional apriori, având capacitatea de a re-crea realitatea la modul rațional sau de a crea alte lumi posibile, ca alternative la realitate. Imaginativul este facultatea specific umană de a făuri lumi posibile, al căror sens rațional este atât explicit cât și implicit. Lumea, îndeosebi lumea culturii, este o creație a omului, dar omul nu este doar un simplu produs neliber al creației sale, ci capacitatea sa imaginativă apriori îi dă și posibilitatea de a se situa permanent și opozitiv față de lumea creată de el însuși.
În spirit kantian, imaginativul poietic rațional apriori joacă rolul unui concept ordonator în raport cu haosul fenomenelor, de sinteză și valorizare a acestora. Astfel, imaginativul poietic rațional apriori este mai originar decât mai cunoscutul apriorism kantian, deoarece stă la baza oricărei cunoașteri posibile, inclusiv la baza categoriilor kantiene ale intelectului. În concluzie, în imaginativul poietic rațional apriori este cuprins omul și lumea sa, cu tot ce a fost, este și va fi, cu tot ce omul a produs, atât în sens spiritual cât și în sens material. Anticiparea unor realizări tehnice spectaculoase, momentan incredibile, precum submarinele lui Jules Verne sau video-telefoanele de azi, sunt roadele acestei capacități imaginative raționale care devine realitate și care realitate este creată din nimic. „Nimicul”, ca atribut esențial al subiectivității pure, creează realitatea. Într-un sens, omul creează noul, de regulă creează din ceva simplu dat ceva mult mai complex, iar la limită Zeul creează totul din nimic.
Mecanismul de re-creație imaginativă poetică rațională apriorică, raportat la diferitele activități specific umane – artă, știință, filosofie, teologie – nu diferă de la un domeniu la altul prin esență, ci numai prin metodă. Esența imaginativului, ca dat al acestuia, are la bază percepția originară a timpului și spațiului. Toate creațiile științifice și artistice, sistemele filosofice, tehnica, informatica, miturile sau religiile – toate sunt rodul acestei capacități imaginative apriori care are posibilitatea de a crea ex nihilo, bazată pe rațiune, pe ceea ce este posibil rațional.
Privind lucrurile din acest unghi de vedere, lumea în întregul ei nu este doar creația lui Dumnezeu, ci mai curând este un film în co-producție: Dumnezeu și Om, în proporții variabile. Viața noastră, a fiecăruia dintre noi, poate fi un astfel de exemplu. Dacă viața omului ar fi în totalitate numai rezultatul faptelor sale, atunci asta ar însemna că omul ar putea să-și controleze în totalitate și propriul destin ceea ce, din câte vedem, până acuma nu a reușit. Sigur, cooperarea Omului cu Dumnezeu în realizarea în co-producție a filmului vieții poate să cunoască și momente dificile sau defectuoase, întotdeauna din vina celui dintâi. Omul este creat ca ființă liberă și ca atare el se poate întoarce împotriva Creatorului său. Se poate certa, se poate lua la trântă cu Dumnezeu, îi poate nega existența sau îi poate lua numele în deșert. Dar și Dumnezeu îl poate pedepsi pe om, luându-i mințile. În final, meciul nu este câștigat niciodată de către om.
În acest context, adevărata știință nu este descoperire, ci este creație. Cercetarea științifică are ca obiect pe acel ceva care este stabil în fenomen, care se află ascuns îndărătul fenomenului („îndărăt” în sens logic, nu spațial) și care se cere scos de sub „ascunderea” fenomenului, cu contribuția capacității imaginative poietice raționale apriori omului. Prin imaginativul său apriori, omul își crează un ambient propriu, care este în esență un univers de simboluri. Filosoful german Ernst Cassirer arată că omul este un „animal simbolic”, deoarece trăiește într-un univers fizic pe care îl percepe prin simțuri, dar în același timp datele fizice ale simțurilor fac trimitere permanent la un univers al formelor simbolice: limba, miturile, religia, arta sau știința. Iar filosoful nostru Mircea Arman definește omul ca „animal imaginativ”, ceea ce este mai exact și mai bine determinat decât „animalul simbolic” al lui Cassirer.
Cu privire la imaginativul religios al vechilor greci, în Tratatul lui Mircea Arman (p. 69 și urm.) se ilustrează exact un specific al acestuia. Anume, absența unui cler specializat, a unor cărți sau izvoare scripturistice sacre, a unor dogme religioase fixe și considerate infailibile, a dus la construcția unui imaginativ specific unic, la o anumită situare în raportarea omului grec la lume. Astfel, Grecia a fost considerată locul de naștere a spiritului liber, a gândirii iscoditoare neinhibate, a cercetării în lumea antică. Izvoarele principale ale gândirii grecești, epopeile lui Homer sau Theogonia lui Hesiod, deși s-au bucurat de un prestigiu indiscutabil, nu au avut niciodată caracterul unor scrieri sacre, precum Biblia iudaică de exemplu. Ci scrierile autorilor greci au avut mai curând un rol referențial și mnemotehnic, care nu a implicat crearea unor dogme indiscutabile și nu au condus la apariția vreunui întemeietor de religie sau a vreunui mare reformator religios. În acest cadru cultural a apărut o mare libertate de expresie și dezvoltarea unui exercițiu imaginativ, care a dus la apariția poeziei și gândirii filosofice grecești. Datorită acestei caracteristici a imaginativului specific grecesc, atunci când se fac considerații despre lumea greacă vorbim despre lumea Spiritului și chiar despre tinerețea și relativa naivitate a Spiritului. Astfel ia naștere un conținut al nevoii de cunoaștere, al „voinței de a ști”, de „știință”, de a determina sensul statului (cetății), al legilor, al familiei, al religiei, ca scopuri ale individualității.
Dacă luăm bunăoară Theogonia lui Hesiod, este interesant de observat că în cazul civilizației grecești, spre deosebire de alte civilizații vechi, imaginativul poietic specific privește nașterea lumii ca pe o naștere ex nihilo, din Haos, iar nu ca un act de voință a unei ființe supreme cu atribute antropomorfe, ca în cazul celor mai multe mituri ale creației, pe care le întâlnim la popoarele orientale. La fel și elementele naturii, munții, marea, cerul, fenomenele astronomice, ziua și noaptea, viața ca atare, toate provin dintr-o divinitate mamă, Geea, la rândul ei născută din Haos, adică din Nimicul nedeterminat, deci toate provin în mod mijlocit din Nimic, și se înmulțesc printr-un copleșitor proces de schizogonie. Erosul leagă lucrurile prin afinitate, începând cu Pământul (Geea, principiu feminin) și Cerul (Uranos, principiu masculin). Din unirea acestor prime două principii iau naștere titanii, oceanele și corpurile cerești. Apoi, începând cu Zeus, întregul Pantheon al grecilor. Observăm că imaginativul poietic grecesc, în fondul său prim, creația ex nihilo, o raritate pentru imaginativul specific al popoarelor primitive.
Care este statutul imaginativului poietic apriori în raport cu Metafizica? „Pentru Aristotel, la fel ca și pentru maestrul său Platon, există o știință a științelor, o știință a primelor principii, o filosofie primă, care mai târziu se va numi Metafizica” (Mircea Arman, Tratat, ed. cit., pag. 109). Aceasta este „știința regală”. Celelalte științe, pentru faptul că nu urmăresc să descopere „primul principiu” sunt subordonate acesteia și, datorită faptului că nu caută universalul, sunt secundare. Deci, cei vechi considerau că metafizica înseamnă filosofia primă și are drept obiect ființa ca ființă, pe care ei o asimilau ființei divine. În cartea K a Metafizicii lui Aristotel apare de trei ori expresia „philosophia prote” sau echivalente ale acesteia, cu referire la știința ființei ca ființă. După care se trece la delimitarea științei prime de științele secunde, cu deosebire că filosofia primă este văzută nu doar ca parte, ci ca întregul domeniu al Filosofiei.
Pentru Aristotel, materia este posibilitate pură, în timp ce forma face posibilă realizarea acestei posibilități. Materia este potență (dynamis), forma este act (energeia). Din relația dintre cele două, materie și formă, se naște devenirea. Exact în acest proces de trecere de la potență la act, neoperaționalizat conceptual de către Stagirit, își are locul privilegiat de manifestare imaginativul poietic apriori, care face posibile lumile inteligibile. Așadar, nu există știință care să nu înceapă de la principii, iar principiile la rândul lor sunt cunoscute de către intelectul intuitiv. Formele sunt imagini ale formelor inteligibile din structura imaginativului poietic apriori (pag. 119).
Imaginativul poietic apriori deține în gândirea vechilor greci un anume primat în ceea ce privește teologia și filosofia. Metafizica era considerată ca fiind știința despre lucrurile separate de materie, iar teologia știința care se ocupă cu primele principii și cauze, existente dincolo de obiectele fizice. Metafizica are ca obiect „genul cel mai eminent”, care este arheul tuturor celorlalte lucruri. În acest fel, ca știință a principiului, ea va cunoaște a fortiori toate lucrurile cărora le este principiu și, în acest mod, este o știință universală. De altfel, Aristotel însuși opune metafizica științelor particulare: „Căci nici una dintre aceste științe nu examinează în general ființa ca ființă ci, separând o parte oarecare din aceasta, îi studiază proprietățile” (Metafizica, 1003a). Aceste principii prime se raportează la intuițiile sensibile, care la rândul lor provin din capacitatea imaginativă apriorică.
De asemenea, la Anaximandru din Milet (611-546 î. H.), imaginativul uman apriori își relevă în mod peremptoriu capacitatea sa de a crea din nimic lumi posibile. La Anaximandru, principiul filosofiei (arché) este Apeiron (în greacă: a – prefix privativ, peras – măsură), adică „Nemăsurabilul”, Nemărginitul, determinat (totuși!) ca substrat, un principiu abstract, mai abstract decât Apa lui Thales, identificat cu Infinitul din punct de vedere cantitativ și cu Indefinitul din punct de vedere calitativ. Din Apeiron (adică din nimic) provin toate lucrurile, toate ființele determinate. De ce se nasc lucrurile? Ființele determinate se nasc printr-o mișcare inițială de separare a contrariilor. Dar de ce trebuie să moară toate ființele determinate? Deoarece nașterea fiecărui lucru este văzută, în termeni etici, ca o afirmare egoistă și o separare vinovată față de întregul originar, „nedreptate” pe care lucrurile o comit unele față de altele, nedreptate pe care lucrul născut (real) o comite față de cele ce nu s-au născut încă (virtuale), nedreptate ispășită prin moarte și așa mai departe la infinit, moartea fiind văzută ca o întoarcere la condiția primordială și refacerea echilibrului inițial în Apeiron.
Revenind la Kant, în Critica rațiunii pure filosoful german arată că diversitatea nesfârșită a reprezentărilor poate fi cuprinsă într-o intuiție sensibilă, fiind astfel o pură reprezentare apriorică, dar care nu se aplică lumii obiectelor. Când se referă la unitatea reprezentărilor, Kant are în vedere obiectul în calitate de constituent al realității. El nu face trimitere la posibilitatea lumii ca reprezentare dată de capacitatea imaginativă poietică apriorică (Mircea Arman, Tratat, ed. cit., p. 146 și urm.). Kant ratează astfel posibilitatea înțelegerii lumii în devenirea ei, care este înțelegerea posibilității existenței dată de capacitatea imaginativă poietică apriorică, ca fundament al sintezei apercepției. Spre deosebire de reprezentarea apriorică la Kant, capacitatea imaginativă poate să nu aibă un conținut legat de experiență, ci numai de posibilitatea de a crea lumi imaginative poietice raționale din sine însăși și prin sine însăși. În lipsa acestei posibilități, intelectul nu ar fi decât depozitarul unor reprezentări provenite din experiență, și în acest fel este scoasă din discuție tocmai capacitatea de a crea în mod rațional lumi posibile, ceea ce constituie esența imaginativului poietic apriori, care este singurul depozitar al lumilor posibile. În acest context, lipsa principală a sistemului kantian constă în absența posibilității intelectului de a crea din sine lumi raționale, care sunt în același timp și lumi reale. Or, gândirea științifică și tehnică modernă a schimbat paradigma kantiană a sintezei apercepției, punând în valoare o nouă abordare ce ține de imaginativul poietic rațional apriori.
În ansamblu, avem în Tratatul asupra imaginativului uman al lui Mircea Arman o carte care ne desfășoară în fața privirii noastre întinderea atotcuprinzătoare a capacității imaginative poietice apriori, în baza căreia noi putem înțelege mai bine cum anume de exemplu Ideile lui Platon sau atomismul lui Leucip și Democrit au alimentat două mii de ani mai târziu problematica științifică a lumii moderne, Ideea de legi ale fizicii la Newton sau aceea de element chimic la Mendeleev, Filosofia dovedindu-se un veritabil Înaintemergător al Spiritului.