Consiliul
Județean Cluj
Urâțenia feminină și tentația scrisului

O categorie aparte de forme biografemice caracterizează lumea creatoare feminină. Urâțenia feminină e considerată de cele pe care le privește drept un handicap social. Toată lumea fuge de femeile urâte. Dar urâțenia feminină sau masculină are un potențial ascuns: Pierre Véron o consideră drept „o infirmitate care face disperarea unei femei și bucuria tuturor celorlalte”. Or disperarea este energie care, deturnată dinspre exteriorul social, superficialitate și disipare, spre interior și concentrare poate conduce la rezultate intelectuale de excelență. Urâtele sunt în general mai introvertite și mai intelectualizate decât frumoasele deși regula este departe de a fi generală. Urâțenia nu este decât un carburant printre altele.
Dacă în timpurile moderne, frumoasele au capitalizat pe fizicul și excentricitate lor, în timpurile istorice, urâtele au marcat în principal cultura. În mod paradoxal, urâţenia feminină este productivă nu şi frumuseţea sau banalitatea. Practic aproape toate femeile care au creat au fost urâte sau cel mult „acceptabile” sub raport fizic, dar, cu rare excepții gen Emilie du Chatelet sau Beatrice Potter, niciodată frumoase. Jane Austin, romantică impenitentă în plină epocă romantică, credea în dragoste şi refuza ideea unei căsătorii convenţionale. Dacă ar fi fost și cât de cât drăguţă, „mulți domni Darcy n-ar fi întârziat să apară ; s-ar fi măritat cu unul dintre ei şi ar fi adus pe lume copii în loc de romane. Iar noi n-am fi auzit niciodată de ea” (Johnson 2007, 161). Germaine de Staël, născută Necker, deşi avea o figură interesantă, era urâtă. S-a măritat deci cu ambasadorul suedez la Paris, Erik de Staël-Holstein, cu care nu s-a iubit, ceea ce a făcut-o să trăiască o viaţă de femeie liberă, întreținând nenumărate legături şi să scrie; dar nu la un nivel extraordinar. George Sand (numele este un ecou fonetic al celui al poetului Jules Sandeau, unul dintre primii ei amanţi), pe numele adevărat Aurore Dupin, devenită baroană Dudevant prin mariaj, avea o faţă „lungă și lugubră” şi prea brunetă după cum se vede din portretele păstrate. Sainte-Beuve, cu care este prieten, spune despre ea că „avea un suflet mare şi un fund […] enorm”. Flaubert, amic și el al scriitoarei, natură directă, cu care George Sand a fost în relaţii epistolare o vreme, a fost şi mai abrupt. La întrebarea lui George: „Nu cumva fundul meu arată mare în rochia asta de crep?”, răspunsul a căzut prompt: „Doamnă, fundul dumneavoastră ar arăta mare în orice”. Refularea produsă de urâțenie, de o viaţă de familie ratată pentru că, contractată cu un „ratat”, s-a cristalizat în cele 106 îngrozitoare volume câte numără ediția operelor ei complete. Poate că, spre binele literaturii, ar fi fost mai bine să fi fost frumoasă.
Cazul cel mai tipic de urâțenie convertită în valoare este însă cel al lui Mary Ann Evans cunoscută sub numele de George Eliot (1819-1880). Urâțenia ei depășea limitele normalului: friza grotescul, respingătorul. Un contemporan, Frederick Locker-Lampson, o descrie în termeni puţin flateuri: „[…] avea o faţă cabalină. Capul îi fusese croit pentru o femeie mult mai voinică. Hainele pe care le purta îi ascundeau talia şi o făceau să arate ca o scândură”. În mod paradoxal însă, urâțenia a fost pașaportul ei pentru realizarea intelectuală şi celebritate. A fost deflectorul care i-a interzis orice altă formă de valorizare socială şi expresie cu excepția scrisului. La diformitatea fizică se adăuga și faptul că, spre deosebire de precedentele scriitoare, era născută într-o familie obscură şi modestă sub raport material. Tatăl, mic agent imobiliar, nu dispunea de mijloace materiale suficiente şi în plus era de o zgârcenie cvasi patologică. În lipsă de pretendenţi, scriitoarea a fost obligată să trăiască în familia fratelui ei mai mare, Isaac, personaj sinistru, posac, conformist, supus convenţiilor sociale şi religioase în care și el pre a fi jucat un rol în propulsia lui George Eliot spre alte orizonturi. Sufocată de atmosfera din casa fratelui, George s-a liberat în cele din urmă mutându-se la Londra. Acolo a dovedit un voluntarism pe care Austen nu l-a avut niciodată. Dificultăţile de socializare şi frustrarea care le acompaniază funcţionează ca un motor motivaţional, ca un impuls către realizarea pe planuri care nu îi sunt obiectiv interzise. Presiunea motivaţională produce mobilizarea inconştientului. Trebuie spus că, lucrurile ar fi putut lua și o altă turnură. Mary Ann Evans (Marian Evans cum își spune ea însăşi după 1851), sensibilă și romantică, a căzut îndrăgostită de filosoful Herbert Spencer, fondatorul sociologiei. Din păcate, dragostea ei era unilaterală și nici n-ar fi putut fi altfel cu fizicul ei. În ciuda insistenţelor ei, a discuţiilor elevate intelectual pe care le aveau şi a scrisorilor patetice în care îi mărturisea sentimentele ei, Marian s-a izbit de un zid de indiferenţă. Spencer, în plus misogin ireductibil, nu i-a cedat, cum nu i-a cedat mai târziu nici celebrei Beatrix Potter, o figură feminină a secolului: frumoasă, spirit briant, bogată. Dacă însă, să presupunem, Spencer ar fi cedat şi s-ar fi însurat cu Marian, fără îndoială că traiectoria ei literară s-ar fi frânt brusc. Spencer avea un dispreţ suveran pentru literatură în general şi ar fi văzut cu ochi cât se poate de răi ocupaţia soţiei sale. Iar ea, din dragoste şi devotament pentru el, s-ar fi conformat. Cum că urâțenia poate fi o șansă în viaţă. Cu Moara de pe Floss, Marian a devenit romanciera preferată a reginei Victoria şi a jumătate dintre supuşii Imperiului britanic. Avea în plus o cultură extrem de diversificată, vorbea şi citea în câteva limbi străine, avea cunoştinţe solide de istorie, filosofie şi teologie. Despre ea se spunea că era capabilă să întreţină o discuţie pe oricare dintre temele considerate serioase de un bărbat din epoca ei. Prin contrast, educaţia lui Jane Austen fusese haotică, lecturile aleatorii, limitate la literatura britanică, lacunele de cultură erau imense iar ortografia ei şchiopăta serios. Astăzi ar fi fost calificată ca agramată de orice editor iar manuscrisele i-ar fi returnate fără a fi fost măcar citite. Unii comentatori ca Paul Johnson disting în proza lui George Eliot o notă de adâncă gravitate care nu există, spun ei, nici la Dickens, nici la Thackeray, Balzac, Flaubert sau Zola: ceva sibilinic care împinge spiritul în negurile de dincolo de capacitatea lui de comprehensiune. Poate Tolstoi singur i-ar putea sta alături sub acest raport. George Eliot face parte, mai mult decât Jane Austin şi surorile Brontë, din elita intelectuală a epocii sale şi îşi merită catalogarea la cel mai înalt nivel al literaturii anglo-saxone. Doar talentul înnăscut și replierea pe ea însăși consecință a fizicului ei ingrat au propulsat-o la palierul intelectul cel mai înalt al epocii ei.
Respinse sau ocolite în societate, pentru femeile talentate, urâţenia este o șansă. Ea permite o concentrare a energiei intelectuale către scopuri mai grave decât futilitățile sociale: este o condiție și o garanţie de realizare, oricare ar fi domeniul de exerciţiu. Le interzice orice altă cale de valorizare socială lăsând larg deschise doar porţile literaturii. Dar în mod curios nu și al altor domenii intelectuale precum matematicile, fizica sau filosofia. Nu au existat practic în istorie femei filosoafe sau matematiciene de înalt nivel. Refularea adaugă acea intensitate a vieţii interioare care permite festivalul fantasmatic propriu construcţiei romaneşti.
Cu titlu general, biografemele, imprevizibilul sau datele imposibil de schimbat ale existenţei sunt factori care influenţează traiectoria literară a candidatului condeier, furnizându-i resorturile necesare în surmontarea dificultăţilor proiectelor pe care și le propun.
Referințe bibliografice:
Johnson, Paul (2007), Creatorii. De la Chaucer si Dürer la Picasso si Disney, București, Publishing Libertas.
Locker, Frederick (1896), My confidences. An autobiographical sketch addressed to my descendants. Edited by Augustine Birrell. 2nd edition. Publisher: Smith, Elder, & Co. London.